Sunday, December 21, 2008

Gregor Samsa

O singura data mi-au mai fost aduse "catrafusele" in doua pungi mari si grele. Azi mi-am amintit de ziua aia, in curtea facultatii, ce singura ma simteam, ce ciudat a fost sa dau bratara jos de la mana, si s-o arunc intr-o cutie de carton albastru in incercarea disperata de a uita totul cat mai repede cu putinta. Ce ciudat sa incerc azi, din nou, acelasi sentiment.



***

Traiesc intr-o lume plina de fantome, si ce e mai dureros e ca sunt prietenoase. Ma cheama cu ele, si eu nu reusesc sa ma duc. Toti oamenii care m-au iubit au plecat, pe alta lume, in alta lume...astea sunt amanunte neimportante pana la urma. As fi vrut sa-i urmez dar le este mai bine fara mine. Mi-e asa dor de voi toti. As vrea sa va pot tine de mana fie si doar o secunda, sa va simt mainile calde si iubitoare care m-au mangaiat pe frunte si mi-au vegheat somnul.

Friday, December 19, 2008

On the road the sun is sinkin' low Sombody's hanging in the trees

Prietenia este, pana la urma, o chestie artificiala, o constructie fara ferestre care n-are nimic de oferit cu exceptia catorva grade in plus fata de temperatura de-afara.

Tristetea, singuratatea, disperarea, regresia, inecul, nebunia, posomoreala, pulsatiile, negura, lumina orbitoare, raceala, toropeala, vedeniile - toate devin ilare. Sa stii ca nu te invinovatesc, chiar si dupa toate astea si mie imi vine sa rad. Asa, asurzitor, necontrolat.

In the end, to make anything work, I guess we all need a little Magic:

Sunday, December 14, 2008

Closer

(sursa aici)

Simt fiecare fir de par cum atinge bumbacul colorat al fetei de perna. Am parul mai lung decat l-am avut vreodata in ultimii ani, o inseamna si asta ceva. Terapeuta o sa stie sa-mi explice cu siguranta. Sa inspectam imprejurimile: paharul de vin este gol si asezat cu grija pe birou, cojile de mandarile sunt peste tot iar mirosul lor persista in camera. O scena perfecta daca ma intrebati pe mine. Un decor de iarna pasnic si frumos, exact asa cum ar trebui sa fie acum, cu mai putin de doua saptamani inainte de Craciun (noroc cu Realitatea, ca altfel nu-mi dadeam seama cat de aproape este). Insa nimic nu e linistitor. Nimic nu poate fi mangaietor, confortabil, pasnic, necontondent. Umbra e tot acolo. E acolo de cateva nopti bune si refuza sa dispara sau macar sa nu ma mai priveasca in timp ce incerc sa adorm - stradanie si-asa destul de grea fara sa se holbeze cineva la mine.

Observ cu stupoare ca daca tin capul pe perna, umbra creste si devine cu adevarat reala. Este, cred, la etajul 5 sau 6 al blocului unde locuieste Silvia. I-as spune, dar nu vreau sa se sperie - nici ea, nici umbra. Nu am putut niciodata sa ma uit fix in directia ei de teama ca ar putea sa cada de la etaj si sa-si fractureze ceva. Incerc sa o evit asa cum pot. Pana acum diverse mici stimulente intelectuale si spirituale m-au ajutat sa ma obisnuiesc cu aceasta aparitie nocturna bizara. Azi e altfel. Daca intorc capul, ceafa imi arde si imi pare mai apasatoare si vie decat daca o privesc. Nu este bine in niciun fel. Ma dau jos din pat, ma incalt cu prima pereche de tenesi de care ma izbesc in intuneric, pe hol, si ies pe usa. Pasi mici sacadati intr-un intuneric de smoala din care stiu ca nu am scapare in ciuda luminilor stradale, acum parca mai mici si palide ca oricand.

Un pas in fata celuilalt, pasi mici, mecanici, durerosi si infricosatori. Pasi multi, unul dupa altul, intr-o ordine militareasca pe care nu am inteles-o de fapt, niciodata. Umbra se inalta, sau eu am coborat, nu-mi pot da seama pentru ca bezna e coplesitoare in acest punct. Cuvinte zburatoare mi se aseaza pe umeri. Ma apasa, mersul devine o corvoada. Cuvinte mici, sacadate care pana la urma nu inseamna nimic. M-am apropiat de umbra, lumina ce se odihneste in stalpuri se intensifica, iar fereastra ramane fixa. Ciudat, ma asteptam sa se inchida brusa si cineva sa traga niste draperii lungi si grele din velur albastru roial. Nu s-a intamplat asa, ce surpriza. Ridic ochii din pamant si ii deschid cat pot de mult pentru a-mi confrunta deziluzia asa cum fac de fiecare data, cu aceeasi determinare, si ma gandesc cator oameni ar trebui sa le multumesc pentru ca datorita lor am curajul de a sta la ora 3.47 sub umbra, si a vedea ca nu este doar una, ci sunt mai multe. Mult mai multe, si zboara trasnite dintr-o parte in alta, de sus jos, si de jos pana pe acoperis, in miscari ciclice si imposibil de deslusit pentru neavizati. Poate asa se explica faptul ca numai eu le privesc, inmarmurita, sevrajul.

A doua zi la pranz voi iesi putin sifonata, putin rusinata din casa. Voi trece pe langa blocul plin de umbre si nu ma voi mai intreba ce fac, cine sunt si de ce se incapataneaza sa se holbeze la mine in fiecare noapte.


Monday, December 8, 2008

There's a first time for everything

Cei care urmaresc blogul asta stiu ca nu postez/transmit lepse (pl?) dar de data asta fac o exceptie pentru ca Liar a fost indeajuns de amabil sa ma intrebe inainte. Apreciez gestul asa ca raspund:

"cele mai ciudate cinci chestii primite"

* o bratara pe care mi-o cumparase inainte sa ne intalnim (vreodata!)

* un buchet de trandafiri galbeni de la un om care nu avea de unde sa stie ca sunt florile mele preferate

* poze cu baietelul lui Vlad

* o invitatie de a merge la Viena impreuna din partea unui taximetrist

* leapsa asta


Saturday, November 29, 2008

trembling at the thought

E atat de enervant cand incerci sa dormi, iar ideile iti calca apasat in minte. Nu ai ce sa faci decat sa cedezi, sa te ridici resemnat din pat, de pe podea, sau canapea in functie de starea de spirit, si sa le pui undeva la pastrare, in speranta ca data urmatoare vei putea dormi linistit.

Iubirea mi s-a parut intotdeauna un lucru vulgar si pana la urma, ridicol. In multe cazuri e nociva, dar chiar si-asa, mi-am dat seama ca sunt singura persoana din viata mea care nu iubeste. Sau in fine, care iubeste foarte putin. Unii iubesc trecutul, care desi si-a construit un prezent, dainuieste in ei mai viu ca niciodata. Altii iubesc un prezent banal si sigur; acestia din urma, iubesc, probabil, siguranta in sine - ca ideal, ca tel pe care se lupta sa-l atinga sperand la o implinire imediata, poate cea mai usor de atins. Nu cred ca am dreptul sa-i critic pe cei care iubesc la fel cum nici ei nu au dreptul sa ma critice pe mine. Totusi, e imposibil sa nu observ cum se schimba lumea cand iubeste, si asta ma pune oarecum pe ganduri. Sunt si unii oameni care isi iubesc doar proiectiile; in realitate, obiectele afectiunii lor nici nu exista. Sunt niste umbre ale plasmuirilor care le incanta si excita mintea. Oamenii astia macar sunt destepti; sau daca nu sunt destepti, sunt niste demiurgi. Sunt capabili sa transforme, sa intervina, sa ucida tocmai pentru a putea naste din nou ceva mai aproape de proiectia lor. Cumva sunt demni de apreciere.

Iubirea e o amenintare, e sindromul stockholm, e teroare combinata cu descatusare, este vid si indobitocire; nu e nici inaltatoare, nici eliberatoare.

De ce iubeste toata lumea? Si mai ales, pentru ce?


Friday, November 28, 2008

Long live the '80s!

What's cooler than Londonbeat on a Friday evening? You tell me.

Thursday, November 27, 2008

...Revisited

Am avut indian summer. Din belsug chiar. Si totusi, trecerea dintre toamna si iarna, desi mai banala, este cumva mai adevarata. Mai de-a noastra. Mergand spre casa in seara asta, cred ca am respirat cu adevarat pentru prima oara de multa vreme incoace. Desigur, nu e vorba de nivelul pulmonar care asigura *viata,* ci de adancimea respiratiei adevarate, cea care iti conecteaza plamanul direct la creier. Iar vremea de-afara nu ar putea sa fie mai prielnica pentru asa ceva. Imi place anotimpul asta, pentru ca eu il consider anotimp, cand ies primii aburi. E cumva surprinzator, e o constientizare a vietii, a minutelor care trec, a panicii care te cuprinde, a frustrarii care te face sa vrei sa strigi in mijlocul strazii, sa urli de parca regretele si esecurile tale ar fi mai mari sau mai importante decat ale oricui altcuiva. Aburii ies de oboseala, de durere, de dificultatea deciziilor care plutesc in jur, de apasarea neputintei de a le spune, iar apoi de a le concretiza. Aburii ies de dorul unor strazi aglomerate, cu lumini multe, unde nu te simti niciodata singur. Pot iesi din cauza mastilor pe care le purtam unii in fata celorlalti, din cauza cuvintelor rostite prea rar, si atunci la momente nepotrivite. Nepotrivirea este, de fapt, cuvantul de ordine.

In seara asta am fost la film. Am vazut "Brideshead Revisited," nu o sa fac o recenzie a filmului pentru ca sincer nu cunosc prea multa lume care l-ar aprecia, si nu vreau sa sune in niciun fel ceea ce tocmai am spus (scris). Un singur sfat prietenesc, nu mergeti sa il vedeti la cinematograf decat daca mizeria si goliciunea unor vieti vi se poate parea amuzanta, pentru ca lumea din sala A RAS. MULT. Cu pofta. Totusi, pe langa nervii cauzati de niste domnisoare pe la 35-40 de ani, dragute, vopsite recent, si cu hainute mulate, care radeau constant de undeva din spate, si un triunghi amoros - un ffm pentru cunoscatori - imbracat in mult poliester, si cu cercei mari rotunzi, respectiv ceas fake D&G care statea langa mine, experienta a fost minunata.

Nu stiu cum se face, dar iesirile in "lume," in locuri aglomerate, si unde nu se bea, imi declanseaza spiritul de observatie, si chiar mai grav, o anume aplecare spre reflectie si introspectie. Barbatii romani sunt simpli, si nu spun asta cu niciun strop de amaraciune sau repros. Sunt simpli si functioneaza dupa niste reguli foarte clare. Si nu, nu e ceva care sa tina de barbati in general, este chiar o particularitate a romanilor. Din nou, nu spun asta cu dezaprobare, iar lipsa mea de interes vis-a-vis de exemplarele autohtone nu are nicio legatura cu afirmatia precedenta. Simplitatea la care faceam referire nu ar trebui sa fie o vina. In ochii mei este, deoarece eu ma tem de lucrurile simple; in general s-au dovedit a fi inselatoare. Totusi, ma mandresc cu o intelegere profunda a barbatului roman; sigur, mandria asta e ceva la fel de simplu precum profilul lor psihologic. Din nou, nu este o jignire. Eu cred ca simplitatea ofera cele mai multe sanse de a supravietui, si probabil de a o face intr-un mod relativ decent. La urma urmei, standardele joase, lipsa unor imagini obsedante care in final nu te lasa sa traiesti "momentul" - oricat de cliseatic ar suna asta, setea de dreptate, de linia orizontului, toate astea nu inseamna nimic. Daca aducem orice discutie intr-un plan mai mic, dar in acelasi timp, singurul real, cel mai palpabil - daca palpabil ar avea grade de comparatie - am descoperi ca simplitatea ne-ar lasa - pe noi, cei care fugim de ea - sa TRA-IM. Demonstratia e chiar banala: a-ti cunoaste locul nu este o misiune divina, este o iluzie. Dorinta de a gasi, de a afla, de a urca este sortita deziluziei pentru ca nu exista nimic de aflat, de gasit, niciun munte demn de urcat. Daca am ramane la sol, am putea, zic, sa apreciem simplitatea reliefului de campie, unde atatia oameni reusesc sa isi FACA, si nu sa isi gasesca, LOCUL. In seara asta imi plac majusculele. Revenind: daca am ramane pe campie, am privi doar la varful pantofilor, sunt sigura ca ne-am putea indragosti de o fata imbracata cu o camasuta alba, si incaltata cu cizme pana sub genunchi, cu toc gros ce aminteste mai ceva ca MC Hammer, de anii '90. Hmm...de fapt: daca am ramane pe campie, nici nu am mai observa cat de '90s e toata...sceneta. Am fi fericiti sa o tinem de mana, ne-am simti norocosi, si ne-am gandim la sexul confortabil si decent pe care il vom face acasa, si la prefixul pe care-l vom schimba peste 2 luni. "Dar e ok." De undeva sunt sigura ca s-ar auzi un "Doamne-ajuta!" sau un "Cand ne-o fi rau, ca acum sa ne fie!" In fond, ce e mai important decat iubirea?

Ajung, dupa o plimbare de vis, acasa. Si primesc un mesaj. Si accept, fara tensiune sau regret, ca mie imi place sa beau, sa discut despre politica, sa imi vopsesc unghiile rosii, sa nu raspund politicos decat atunci cand simt, sa ascult doar ce si pe cine vreau, sa-l ascult pe el, care nu e simplu NICIODATA, sa nu port cizme model anii '90, sa oftez dupa strada mea infricosatoare, sa zambesc rar dar adevarat, si sa-mi monitorizez aburii care sper sa iasa din ce in ce mai multi in fiecare iarna. Macar stiu ca traiesc. Doamne-ajuta!

Wednesday, November 26, 2008

Oh, Caleb

Hottest man on the planet! Happy drooling everyone!

Wednesday, November 12, 2008

Circular

Sunt singura intr-o camera nesfarsita in care luminile nu se mai aprind. M-am cuibarit intr-un fotoliu comfortabil de la Ikea care nu se incalzeste niciodata. Am palmele transpirate, si degetele rasfirate pe o carte veche din care imi citea bunica mea inainte sa moara. Imi citea in fiecare zi, iar eu ma bucuram ca o sa inceapa scoala, si o sa stiu cele mai multe povesti. Povestile imi vor tine de cald, ma gandeam eu. Cald era in camera in care acum traiesc, camera nesfarsita si intunecata, ca o poveste al carei sfarsit se afla pe niste foi pierdute pe undeva, intr-o cutie din lemn vechi si imperfect. Imperfect precum o poveste cu fat frumos si merele de aur al carei sfarsit nu-l mai stie nimeni.

Luminile imi vor tine de cald. Voi avea un pat si doua scaune. Voi avea un fotoliu in forma de scoica pe care il voi pune la fereastra. Va sta in fata unei mese simple de nuc, cu picioare inalte, pe care voi avea o masina de scris care nu functioneaza. Pentru inspiratie. A constant reminder. Voi avea zapada, multa, multa zapada. Nu voi mai avea 126 de perechi de pantofi, si nici 83 de genti. Tocurile usii de la dormitor vor fi roase si ingalbenite precum cartile cu povesti nemuritoare care vor ramane sa ma astepte acasa, la fel cum eu imi astept bunicii pe care inca-i visez ca ma intampina acasa cu bratele deschise. Voi avea o pisica maidaneza pe care o sa o iubesc doar un pic mai putin decat pe Yoda, si de care voi avea foarte mare grija. Voi avea plimbari lungi si infricosatoare, statistici alarmante, dureri de cap, strazi nesfarsite si intunecate precum camera mea de acasa. Vor fi zile lungi in care nu ma voi gandi deloc la povestile nemuritoare care zac pe rafturile bibliotecii de cires din holul prea luminat, cu gresie asortata si mereu atat, atat de calda. Voi avea o usa ferecata, iar la ferestre voi avea draperii inchise la culoare care sa tina strada afara atunci cand voi simti ca iubirea ce i-o port e prea mare, si ma istoveste. Nu voi avea discutii despre sentimentele mele, despre oamenii care au plecat, sau cei care au venit. Despre cei care au venit prea tarziu.

In Flushing, ca si in Marais, voi fi tot eu. Si va fi perfect. Asa.

Tuesday, November 11, 2008

More of Brett...

...by popular demand:

Brett Dennen - The One Who Loves You the Most

Wednesday, November 5, 2008

i wrote my name & thought of you

Eram in vacanta. Tu si eu. Stateam intr-o casa mare, alba, cu acoperis rotund ca la o biserica. Casa inalta, imaculata, cu geamuri multe si mari. Aleea din fata casei era ingusta si foarte lunga, amintea cumva de o catedrala. Nu era un conac, la fel cum nu era nici biserica. Langa casa noastra era o alta, la fel de frumoasa si de alba; de fapt, abia se deosebeau. Aveam sa aflam la scurt timp dupa ce am ajuns ca proprietarii celor doua constructii stranii purtau un razboi mut, vechi de cateva generatii. Era lume multa care se foia dintr-o parte in alta fara oprire. Nu puteam sa ne concentram, gandurile ne fugeau si nu puteam articula intr-un mod inteligibil. Totusi ne intelegeam. Nu doar noi doi, ci toata lumea, era armonie generala.

Dupa cum spuneam, aleile din fata celor doua case erau lungi si inguste, delimitate de ziduri inalte de piatra. Imi amintesc senzatia pe care am avut-o cand m-am sprijinit de ziduri: erau reci, parca respirau razboiul acelor oameni. La capatul aleilor era o padure deasa unde soarele nu patrundea. Acolo era alt anotimp, alte reguli, alte obiceiuri. Nu ne erau familiare, iar padurea nu ne fascina. Pe laterala casei - cea care nu se invecina cu casa de alaturi - era un lan de grau si flori, predominant mov si roz, culori tari in orice caz. Soarele era sus pe cer, iar intinderea de flori si grau parea nemarginita. Imi amintesc ca ma bucuram la gandul ca natura ne poate fi, in sfarsit, utila in modul cel mai direct: ne-am fi putut ascunde acolo pentru a respira impreuna, tu si eu. Ciudat, am zis eu, din moment ce nici tu, nici eu nu suntem admiratorii cei mai infocati ai naturii. Ai fost de acord, avea sa fie o ascunzatoare perfecta.

La un moment dat, cand ne-am intors privire inspre casa, ochii mi-au cazut pe un barbat in varsta, la vreo 70 de ani, imbracat cu o camasa alba de in cu manecile suflecate. Era bunicul meu care ma privea cu un zambet adanc pe buze, si isi intindea bratele inspre mine. Am respirat adanc, si mi-am tras mana din a ta. M-am indreptat spre bunicul meu, si l-am imbratisat. Tu stateai in picioare in spatele meu. Am vorbit amandoi cu el, si ne-a spus sa mergem sa vedem imprejurimile, sa nu stam in harababura de-acolo. Ai incuviintat, si am plecat intr-o calatorie.

Din exterior, avionul semana cu o masina futurista. In interior, avea canapele din piele rosiatica cu cusaturi apasate albe. Nu eram singuri in avion, dar nu imi mai amintesc exat cine mai era. Ne uitam pe ferestrele mici ale avionului si vedeam dealurile peste care trebuia sa zburam. Motoarele nu porneau, nu se auzea nimic. De fapt, era o tacere absoluta. Nimeni nu vorbea, presiunea era prea mare fiindca stiam cu totii ca pentru a ajunge "acasa," era nevoie sa pornim cumva motoarele, iar asta incepea sa para o misiune imposibila. M-am uitat in ochii tai si m-am gandit ca ar trebui sa renuntam. Tu nici nu voiai sa auzi de asa ceva. Era bine inauntru, dar apasator. Simtul datoriei prea pronuntat, soarele lipsea, mainile tale reci nu conteneau in incercarea disperata de a porni avionul.

Cred ca pana la urma am ramas in varful dealului pana s-a intunecat.


Saturday, November 1, 2008

she built a monoment of sorts behind the garage door


Brett Dennen e un baiat uratel (am ales eu o poza foarte buna...) care canta foarte bine. California child, undeva pe linia Jack Johnson-Jason Mraz, dar cu o voce mai greu de uitat, si un sound mai matur si mai introspect.



wiki
myspace
ain't no reason vid

Friday, October 31, 2008

can you tell I'm losing sleep?

Pentru mine, descoperirea de sine si alte activitati cu titulaturi la fel de pretentioase, a rezultat din discutii cu oameni. Aparent, asta suna ca o mare banalitate. Dar am constatat ca e o chestie destul de rara. Oamenii in general se feresc sa se arate, de groaza ca partenerul de discutie le-ar putea desconspira secretele pe care pana nici ei nu le stiu despre sine. Mie asta imi place. Atunci cand comunic, fie si la un nivel superficial, sper sa imi clarific mie insami lucruri, sa ma uimesc si sa ma surprind singura in mod placut. E un act complet egoist; de fapt, de multe ori nici nu conteaza ce spune celalalt, sau conteaza intr-o masura prea mica pentru a schimba cu ceva directia in care se indreapta gandurile mele; ele se incoloneaza si gata.

Apropos, in seara asta am reusit - si sunt tare mandra de mine! - sa imi explic golul vesnic pe care il simt mai ales atunci cand lucrurile merg "bine." Nimeni nu poate intelege, si pe buna dreptate. Adica, de ce dracu ar fi cineva daramat atunci cand se intampla ceva "bun"? Urasc oamenii care aluneca in functie de curenti. Oameni care nu stau drepti, care se ascund de ei insisi, sau care se fofileaza in spatele unor idei mari fara sa le vada pe cele mici, care pana la urma, stau la temelia tuturor lucrurilor cu adevarat marete. Si mai mult urasc neputinta pe care o resimt si eu de multe ori; mi se pare cea mai serioasa amenintare la adresa progresului. Vorbind despre progres, o sa ma intorc la ideea de la care am pornit. Cred ca pentru a merge inainte, acest inainte trebuie sa doara. Altfel, ramai in oraselul tau, in casa parintilor, in relatia nici buna, nici rea care nu iti ofera mare lucru inafara de minunata posibilitate de a te plage - desi stii ca nu o sa faci nimic in privinta ei, la serviciul care te face sa te simti robotizat si sterp, la acelasi cerc de prieteni, la aceleasi obiceiuri, la acelasi tot. Vreau sa spun asta cat pot de clar acum pentru ca abia acum imi este clar si mie cu adevarat. Vreau sa para imposibil, sa se opuna, sa tanjesc, sa ma gandesc, sa ma lupt, iar telurile sa se reinnoiasca in mod continuu. In fiecare clipa sa stiu ce vreau, chiar daca nu stiu cum sa ajung acolo. Sa am obiective felurite, unele ridicole, altele putin probabile, dar toate ale mele. Ma tem de clipa in care ma simt comfortabil, cand nimic nu doare, nimic nu apasa, ci totul pluteste. In clipa aia, probabil, o sa fiu intr-o camera alba, legata la maini cu bucati mari de bumbac imaculat. Nu ma voi zbate, fiindca va fi fost in zadar. Acolo se va fi terminat.

Ra Ra Riot - Can You Tell


Monday, October 27, 2008

Devil's arcade





Remember the morning we dug up your gun
The worms in the barrel, the hanging sun
Those first nervous evenings of perfume and gin
The lost smell on your breath as I helped you get it in
The rush of your lips, the feel of your name
The beat in your heart, the devil's arcade

You said "Heroes are needed, so heroes get made"
Somebody made a bet, somebody paid
The cool desert morning and nothing to save
Just metal and plastic where your body caved
The slow games of poker with Lieutenant Ray
In the ward with the blue walls, a sea with no name
Where you lie adrift with the heroes of the devil's arcade

You sleep and you dream, your buddies Charlie and James
And wake with a thick desert dust on your skin

Voice says "don't worry, I'm here
Just whisper the word tomorrow in my ear"
House on a quiet street, a home for the brave
A glorious kingdom with the sun on your face
Rising from a long night as dark as the grave
On a thin chain of next moments and something like faith
On a morning to order a breakfast to make
A bed draped in sunshine, a body that waits
For the touch of your fingers, the end of the day
The beat of your heart, the beat of your heart
The beat of your heart, the beat of your heart
The beat of your heart, the beat of her heart
The beat of your heart, the slow burning away
Of the bitter fires of the devil's arcade


Sunday, October 26, 2008

Terry's song

Death is trivial and unnecessary. There are worse things.





Well they built the Titanic to be one of a kind, but many ships have ruled the seas
They built the Eiffel Tower to stand alone, but they could build another if they please
Taj Mahal, the pyramids of Egypt, are unique I suppose
But when they built you, brother, they broke the mold

Now the world is filled with many wonders under the passing sun
And sometimes something comes along and you know it's for sure the only one
The Mona Lisa, the David, the Sistine Chapel, Jesus, Mary, and Joe
And when they built you, brother, they broke the mold

When they built you, brother, they turned dust into gold
When they built you, brother, they broke the mold

They say you can't take it with you, but I think that they're wrong
'Cause all I know is I woke up this morning, and something big was gone
Gone into that dark ether where you're still young and hard and cold
Just like when they built you, brother, they broke the mold

Now your death is upon us and we'll return your ashes to the earth
And I know you'll take comfort in knowing you've been roundly blessed and cursed
But love is a power greater than death, just like the songs and stories told
And when she built you, brother, she broke the mold

That attitude's a power stronger than death, alive and burning her stone cold
When they built you, brother

je meublais ma solitude

Aurelien playing a very personal version of " Flanc de Certitudes" by Tété.




vs the original:


Monday, October 20, 2008

Because the night

He was a god, I was 2 weeks old.




FYI, Mr. Springsteen wrote this song for Patti Smith, and not the other way around.

Saturday, October 18, 2008

the highway is alive tonight

Makes me pee my pants.



The highway is alive tonight
But nobody's kiddin' nobody about where it goes
I'm sittin' downhere in the campfire light
With the ghost of old Tom Joad

Wednesday, October 8, 2008

we can't run truth out of town, only force it underground

El este un baiat frumos care stie sa aprecieze aliteratiile la fel de mult ca si cacofoniile. El nu minte, doar omite adevarul uneori, mai ales atunci cand sunt lucruri urate de spus, fiindca nu poate spune lucruri urate. Desi e serios, prefera sa proiecteze.

El are vedere buna, dar se prosteste si poarta ochelari lumesti doar pentru placerea de a-i vedea aburiti cand si cand. Stie ca in ochelari se reflecta cel mai bine lumea, fara sa iti arda pleoapele sau sa ti se lipeasca cu superglue de retina.

El vrea sa se faca mare, si sa atinga toate statuiile pe crestet
si intr-o zi, sa o aiba pe-a lui

El stie toate secretele, si nu sufla o vorba
e mandru, si nu spune, le face pe toate ale lui

El alearga descult pe scoici sparte
si are picioarele pline de sange

El cauta refugiu in toate locurile gresite
in toate felurile imaginabile, toate la fel de egoiste

Pe El il iubeste toata lumea
dar el nu iubeste pe nimeni.

Despre El as putea sa vorbesc toata viata,
dar nu o voi face

Pe El l-am lasat in Marais
acolo unde ne-am dezlipit

Unde ochelarii nu i s-au mai aburit
Iar picioarele nu i-au mai sangerat


Tuesday, September 9, 2008

Well nobody made this war of mine

Iarba verde peste tot. Iarba verde de acasa, iarba verde de pe meleagurile straine la care visam. Eu mai mult decat tine. In jurul nostru, scaune si mese din fier forjat care amintesc de mobilier de gradina occidental. Fetele de mese sunt ridicate, alene, de vantul care bate parca din toate directiile ridicand nori grosi de praf. Oamenii de la mese se apleaca, si isi duc obsesiv mainile la cap ca sa isi aranjeze parul. Pe mijloc, o carare lata cam de 5m se deschide. Ar putea inghiti fierul forjat, ar putea absorbi praful si potoli vantul, dar pentru noi nu reprezinta decat un platou de beton cu un culoar central pe care ne putem intalni. Unde putem sta, fie si ipotetic, fata in fata.

Incepi sa vorbesti, dar e vant, parca o sa vina ploaia. Nu te aud, cel putin nu la fel de clar ca inainte. Vocea ta nu mai razbate, fierul forjat e rece si nu reflecta nici lumina, nici sunet. Suntem singuri si nu stim ce sa ne spunem ca sa conteze, ceva care sa schimbe destinatii, planuri, decizii, sa aduca argumente pro care sa le demonteze pe cele contra. Cu pasi mici si cadentati te apropii de mine. Instinctiv, fac doi pasi in urma, dar nu ma pot indeparta nici de data asta. Un simplu gest precum cel de a-mi intinde mana pare acum mai teatral si mai fals decat oricand; probabil din cauza cadrului si a decorului ce aduce a film siropos de iubire. Dar nu e nimic de acest gen in cazul nostru. Curand, nici nu o sa ne mai cunoastem. Nu o sa ne revedem peste 30 de ani pe o strada laturalnica din Paris, si nici la un vernisaj din New York. Nu o sa trecem unul pe langa altul intr-o iarna in Queens, si nici macar nu vom opri masinile unul langa altul la semafor in vreun ambuteiaj bucurestean. Nu ne vom confesa, nu ne vom aminti de nimic pentru simplul motiv ca nimic din toate astea nu vor trece testul timpului, se vor desprinde si vor zbura in jurul nostru un an, doi, dar atat. Timpul sterge tot, iar asta nu va face exceptie. Revenind. Ma iei de mana, continui sa vorbesti, nu aud nimic, iar daca as auzi, sunt sigura ca nu as mai intelege. Ar fi ca o limba straina pe care sunt prea batrana ca sa o mai invat, si prea lucida ca sa incerc pentru ca stiu ca n-as reusi sa retin decat frazele neimportante.

In acest punct ar fi trebuit sa o iau la fuga inapoi spre coloanele de sub care am iesit, dar nu am nici concentrarea, nici puterea pentru a fugi indeajuns de repede. Imi recunosc greseala de a ramane, si imi asum responsabilitatea pentru ca a urmat. Am intins mana stanga si am asezat-o pe abdomenul tau invelit intr-un tricou alb vechi. Asta a fost incercarea mea de a te indeparta definitiv, de a ma desprinde de tine si de toate tricourile tale albe. Pe moment nu a reusit pentru ca tot ce voiam sa fac era sa te strang in brate, sa te apropii de mine cat de mult era omeneste posibil, si sa las lacrimile sa cada pe tricoul tau alb. Desigur, nu am facut-o.

Subconstientul meu cred ca avea nevoie de un asemenea refugiu.

De undeva, se auzea asta


Monday, September 1, 2008

I'm shouldering the blame, while you're picking pebbles

You’re out singing songs, and I’m down shouting names at the flickerless screen, going fucking insane. Am I losing my cool, overstating my case?

Vreau un partener in auto-distrugere.


Vreau sa ne intalnim noaptea pe o straduta pustie si sa dam cu banul in ce directie o luam. Sa radem pana ne sar mucii din nas. Sa fumam, sa bem, sa incercam sa ne pierdem si apoi sa ne regasim tot asa, in fum si vapori. Sa ne uitam cum se fumeaza tigarile, cum se misca norii si cum nu se misca nimic in jur. Sa privim nemiscarea in ochi si sa ne placa. Sa vorbim despre tot si toate, dar nimic sa nu conteze, nimic sa nu aiba ecou. Sa stim ca nimic nu se poate schimba, si nici sa nu avem nevoia de a incerca. Sa nu mai fugim, sa acceptam ca nu mai avem unde.

Nu vreau sa fim nici prieteni, nici fosti colegi, nici frati de cruce, nici iubiti. Nu vreau sa ne spunem secrete, sa ne consolam, sa ne pese, si nici sa avem incredere unul in celalalt dincolo de clipa in care stam unul langa altul. Nu vreau niciun fel de apropiere cu exceptia celei pe care numai starea asta ti-o da.

Exista persoana asta? Daca da, ne intalnim la fantana secata. Adu o moneda aurie.



Wednesday, August 27, 2008

Impotentul

Dragii mei, in seara asta vom fi foarte sinceri. Vom vorbi despre adevaratele pericole care ne pandesc din spatele tufisurilor de trandafiri. Nu o sa pasim, o sa alergam prin ele. Fara menajamente, fara ascunzisuri stravezii si adeseori penibile. Iar la final, vom degaja iubire si intelegere, adica ingredientele de care este nevoie pentru a fi fericit. Vom preschimba singuratatea in extaz, saracia in virtute, iar prostia in preamarire.

In primul capitol vom vorbi cu delicatete despre omul las care nici macar nu isi adulmeca propria-i impotenta. Si aici nu ne referim neaparat la impotenta fizica pentru ca dupa cum stim, dragii mei, aceea are sanse de vindecare. Nu vorbim nici macar despre impotenta intelectuala fiindca pana si aceea poate fi disimulata, si la urma urmei, in societate poate fi chiar un MARE avantaj. Mare cu majuscule, dragii mei. Ne referim la impotenta spirituala, nu aceea a creierului, ci aceea a mintii. Cine nu face diferenta sa fuga repede la un control. Ar putea suferi de impotenta.

Sunt multe de spus, dar ne vom opri, din motive obiective - nu traim vesnic - asupra unui singur aspect. Impotentul devine foarte interesant atunci cand isi cauta "jumatatea". Ce ma amuza cel mai mult la acest spectacol cu-adevarat grotesc este faptul ca de cele mai multe ori, impotentul nu este atras de impotenti. Cu alte cuvinte, impotentul incearca sa isi ascunda adevarata identitate, sa se amestece printre creaturi cu idei, spiritualitate, conceptii, suisuri si coborasuri. Impotentul nu stie, din pacate, ca nicio astfel de alaturare nu poate supravietui. Impotentul va incerca sa convinga ca si el poate, ca si el stie, ca si el este, cand in realitate, impotentul nu poate, nu stie, si cu siguranta, nu este nimic. Cu toate astea, impotentul nu stie ca pe pieptul lui zace litera stacojie.

Atunci cand litera devine vizibila, impotentul isi da seama ca singura sansa este cineva la fel de impotent ca si el. Urmeaza, frumosii mei, perioada in care impotentul nostru incepe sa se obisnuiasca, dupa o perioada de revolta, cu gandul si soarta lui. Atunci impotentul isi gaseste o soricica sau un soricel. Aceasta specie se deosebeste de impotentul pur prin cateva trasaturi demne de luat in seama. Soricica, sa ne referim la dansa fiindca este preferata autoarei, este in primul rand o wannabe. Soricica poate sa fie, de la caz la caz, fie o wannabe artista fie o wannabe yuppie. De cele mai multe ori este o combinatie hazlie a celor doua. Soricica nu este nici frumoasa, nici amuzanta, nici inteligenta, soricica este...soricica. Cea mai mare calitate a ei este "puterea" de a se pierde in multime. De fapt, cand iubesti o soricica le iubesti pe toate! Iar impotentului ii place asta. Cand o intalneste, impotentul se simte implinit: acum exista cineva mai fad si mai straveziu decat el! Viata incepe sa aiba sens.

Wednesday, August 13, 2008

and if you don't know this, then what do you know?

Lucrurile stau cam asa:

Iubesc un barbat care nu exista, si care treptat incepe sa se stearga chiar si din inchipuirile mele. Probabil trebuie sa ma chinui inca pe-atat ca sa pot plasmui un alt barbat din ceara pe care caldura si teama sa il topeasca. Iubesc un barbat care se apropie cu entuziasmul unui copil de apa oceanului, fara frica de stropii care-i vor sari pe lentilele ochelarilor anii '20. Nu se teme de intoarcere dar parca nu e inca pregatit. Mananca prajituri, vorbeste uneori tare, alteori foarte incet, si e oricum numai obisnuit, nu. Nu vreau sa dispara.

Intotdeauna mi-a fost frica de mediocritate, dar imi dau seama ca mediocritatea nu reprezinta o amenintare fiindca mi-ar aduce un oarecare grad de confort, iar asta nu am avut si nu voi avea niciodata. Adevarul este ca ma sperie pana si ideea. Cum, sa nu imi fie groaza cand ma trezesc dimineata? Sa nu adorm cu teroarea pe care numai cosmarurile mele o pot provoca? N-as suporta. Ura este cel mai puternic motor.

Trag de un om care probabil la un moment dat, mi-a fost prieten. Spun probabil pentru ca prietenia este in majoritatea cazurilor o chestie de circumstanta, si rareori o alegere constienta intre A si B. Nu sunt genul care sa traiasca in trecut, si totusi nu pot sa deschid complet ochii si sa vad ca nu mai suntem aceleasi persoane, si ca nu mai exista nimic intre noi, nici macar praful unor amintiri facute de mult, care incep si ele, ca totul in rest, sa se stearga. Probabil procesul doare cel mai mult deoarece premisa in sine este corecta, si corect este si rezultatul. Totul trebuie sa se stearga. Time carries everything away, even the mind. Ceva de genul.

Centrul meu este departe, timpul trece, iar eu nu mai am puterea sa il (re)cunosc si sa sper ca il voi putea lipi la loc. Unele lucruri inceteaza sa mai conteze daca nu se intampla atunci cand ai nevoie de ele oricat de importante ar fi fost intr-un anumit moment. Nu e vorba despre prioritati, e ceva care depaseste un concept trivial precum acesta. Pe masura ce fantasmele se risipesc devine din ce in ce mai clar ca suntem conditionati in proportie de suta la suta de temporal si spatial, si ca nici iubirea, nici dorinta, nici macar disperarea, nu depasesc aceste coordonate.

Unele zile sunt mai proaste decat altele.
Altele sunt pur si simplu foarte proaste.

Morrissey


Friday, August 8, 2008

always wanna play but you never wanna lose

Atunci cand simti ca nu mai suporti, ai doua variante: fie te intorci si pleci, fie strangi din dinti si ramai, sperand ca intr-un final, alaturi de dureri si rani, o sa ai si niste raspunsuri. Nu pot nici sa imi imaginez macar ceva mai dureros decat sa stai fata-n fata cu un prieten vechi si drag, si sa iti dai seama cum totul s-a transformat intr-o mizerie care nu stii de unde a venit, si cum s-a format. Nu e vorba de "growing apart," de a te maturiza in directii opuse, vorbesc aici de oameni care iti sunt apropiati o viata. Dintr-o data, e greu sa asculti, si totul doare la dublu.

Eu, spre exemplu, simt ca totul s-a naruit intr-o clipa. S. imi spune ca a fost un proces, si ca startul in sine a fost defectuos, deci era normal sa ajungem AICI. Si asa. Eu simt ca m-am trezit intr-o dimineata cu un handicap, cu incapacitatea de a trece peste, de a inchide ochii, de a intoarce spatele, de a alege sa nu aud, vad, cred. Asta este de fapt, zic, problema, lasitatea este buna, pentru ca in final, curajul nu iti aduce nicio medalie, aduce doar cicatrici care te fac si mai indezirabil pentru cei care inchid ochii. Si majoritatea asta fac.



Ceva de demult, ceva care atunci mi se parea extrem si imposibil de deslusit. As fi vrut sa ramana asa. Cine-ar fi crezut ca a intelege poate fi atat de nasol?


Tuesday, August 5, 2008

my last way out and worst mistake tonight

Suntem beti mai tot timpul. De pe scara noastra, lumea se vede mica si tepoasa. Urci din ce in ce mai sus... Probabil te gandesti ca de-acolo sus, va fi mai usor sa sari, ca la inaltime, geamurile se vor preschimba in nisip, iar ramele ferestrelor - ca si cele ale ochelarilor nostri - se vor transforma in praf. Daca ar fi asa, am putea sufla amandoi deodata si ne-am trezi intr-o casa veche si portocalie din Portugalia unde nu ne-am cunoaste, in care n-am vorbi aceeasi limba, si am avea vedere perfecta. Sau poate am deschide ochii pe o banca, undeva pe malul stang, cu multe culori in jurul nostru, atat de multe incat mintea noastra speriata si traumatizata ar plesni.

Apa respira sub tine. Sub tine, verdele e si mai verde. Din spatele tau, cerul se vede si rosu, si intunecat in acelasi timp.

Cand vei veni, o sa rasucesti cheia dintr-o singura miscare, hotarata, aproape brutala, va suna ca un ultimatum. Usa nu o sa scartaie, ci va scoate niste zgomote greu de deslusit care parca aduc a valuri izbite de tarm, valurile pe care nu le-am mai auzit de atata timp - nici tu, nici eu.

Te iubesc prin contrast, comparatie, metafore, printre meschinariile zilnice si-n toate locurile in care te-ai impregnat in orasul asta. Ce facem? Eterna intrebare.

Avem pana la toamna sa aflam


Monday, August 4, 2008

Bill Coleman

"There hasn't been a debut album from an Irish singer-songwriter this impressive since O"
sursa


Un Damien Rice necunoscut, unul pe care pot si snobii sa recunoasca a-l asculta...


Friday, August 1, 2008

Sireturi

tocurile de 4cm se infig sacadat in asflat in timp ce sandalele lui
nu fac zgomot si nu lasa urme. ca un criminal platit, totul curat
si lipsit de vreo amprenta uitata neatent la locul faptei.
ma gandesc,
in urma lor,
la incaltarile noastre. la camperii tai cu aspect bizar
pe care ti i-ai dorit atata...
(care probabil sunt plini de nisip acum)
la conversii cu talpi ingalbenite
si sireturi roase de motani.
tu n-o sa porti niciodata sandale de barbat
iar
pantofii mei nu vor avea niciodata tocuri de 4.

poate de la pantofi ni se trage (?)

it's raining in baltimore, baby


Wednesday, July 30, 2008

shut the light, shut the shade

Pentru el, cel care nu aude, nu vrea, nu stie, nu afla. Pentru departare si apropiere, alternarea celor doua fara oprire, fara ratiune, mecanic, ca o roata care se toceste si aluneca usor plutind in final in deriva. Pentru absenta in general. Absenta care doare mai putin decat apropierea. Absenta care inteapa, nu doare, ab-sen-ta.

Monday, July 28, 2008

des reflets changeants sous la pluie

Pentru ca Portugalia sa fie mai insorita decat oricand!
...Si pentru ca Franta e rabdatoare in momentele-cheie.





***pe coloana sonora a filmului Le Scaphandre et le Papillon (2007)

Tuesday, July 8, 2008

sullen state


I'm always on the outside looking in at you sitting at the table. It's always dark.

I think I know what the saddest song ever written is:



Oh, and for fuck's sake, don't watch Feast of love.
Or at least don't watch it at 6am on a Tuesday morning.

Tuesday, July 1, 2008

deeper than love

We're back to square one. Toate lunile astea n-au schimbat nimic.



My heart is broken
Here in the cup of my hands
From between cracked fingers
Old blood spills

I had to move on, baby
For when I tasted my own tears
They were too sweet
And I knew that I had come to close



Monday, June 30, 2008

ce ma mai emotioneaza

Foarte putine lucruri. Cantecul asta, spre exemplu.



lyrics

Thursday, June 26, 2008

learn how to beg, steal, borrow and cheat

Unii oameni intra in viata ta si ajungi sa-i iubesti mult, mult, mult de tot. Nici tu nu stii exact in ce fel, si poate ca nici nu are vreo importanta. Te ajuta sa depasesti obstacole pe care singur nici nu le puteai identifica cu precizie. Te ajuta sa tai acolo unde e de taiat, sa decupezi cu foarfece colorate, si sa indepartezi buruienile chiar daca doare sa le smulgi din pamant. Buruienile au radacini mai adanci decat florile, asa am vazut. Mult mai adanci. Oamenii astia poate te si tin in viata la un moment dat fara ca macar sa stie. Te trec strada, te incurajeaza sa sari, sa alergi, sau pur si simplu sa pasesti hotarat si apasat pentru ca la urma urmei, opririle se contorizeaza, iar atunci cand nu suntem atenti cresc cele mai multe buruieni.


Tuesday, June 24, 2008

I'm not there


I'm not there este un film aproape genial. Spun aproape pentru ca misiunea lui a fost ingrata, si anume aceea de a reproduce pe pelicula geniul unui om in care au salasluit, de-a lungul timpului, mai multi oameni, toti geniali. De fapt, daca stau sa ma gandesc, Bob Dylan este Timpul, in sensul de poveste, istorie, cronologie, ani, societate. Ma intreb cum o fi sa te rasucesti in propria persoana, si oriunde te-ai uita, sa dai nas in nas de un alt geniu.

Oare Bob Dylan o fi tembel vreodata? O fi penibil in vreo circumstanta?

Desigur ca din tot soundtrackul de 34 de piese, coveruri dupa Dylan facute de nume mari si mici, toate reusite, aleg coverul Antony and the Johnsons dupa "Knockin' on Heaven's Door."



M-am gandit sa pun si ultima piesa de pe soundtrack, "I'm not there" in original (si coverul Sonic Youth este FOARTE BUN) cantat bineinteles, de Bob Dylan. Nu pot sa ma gandesc la un titlu mai bun pentru film, sau un cantec de-al lu' Dylan mai potrivit ca laitmotiv.


site oficial

Sunday, June 22, 2008

summertime and the living's easy...


Thursday, June 19, 2008

it's just a bad movie where there's no crying





It’s just a house burning, but it’s not haunted
It was your heart hurting, but not for long, kid
In the socket you spin from with ease there is no sticking
From the speakers your fake masterpiece is serenely dribbling
When the air around your chair fills with heat, that’s the flames licking
beneath the clock on the clean mantelpiece. It’s got a calm clicking,
like a pro at his editing suite takes two weeks stitching up some bad movie.


Monday, June 16, 2008

for the love of Moz





Saturday, June 14, 2008

J.K.

all about being beat


they're the voice of charleston, n.c.

Friday, June 13, 2008

Night terror


zile hidoase, de cosmar. nu mai explic, el stie, el intelege.



Saturday, June 7, 2008

The Swimmers


Trupa formata in Philadelphia din membrii unor trupe locale care s-au certat si si-au vazut fiecare de ale lor. Astia s-au gasit, s-au potrivit, si au ramas impreuna. Ani buni au rezistat in Philly's underground scene, si au scos abia anu' asta un album. Good tactics if you ask me.



myspace

Friday, June 6, 2008

he said, 'how can you be so sure'

din ciclul:
i'm always right


Thursday, June 5, 2008

John & me

Pe 29 mai a fost ziua de nastere a lui John F. Kennedy. Recent, Edward Kennedy a fost diagnosticat cu o tumora maligna pe creier, iar acum cateva zile a fost operat. Ieri in jurul pranzului, pe Antena 1 era un film intitulat Ethel, Jack si Joan, iar pe ProCinema, unul care se chema Bobby si Jack. Cireasa de pe tort - mai degraba bomboana de pe coliva... - I freakin dreamed of Bobby!
WHAT THE FUCK?! Cum ar spune Elaine, "What is with this FAMILY?"

Daca nici asa nu reusesc sa o scriu... I have all the divine intervention I could have asked for.




Si nu uitati, my fellow Romanians, don't ask what your country can do for you - ask what you can do for your country :)))

LATER EDIT: I fucking did it!


Tuesday, June 3, 2008

Yet another Juno post

Despre Juno s-au scris foarte mult. Din cate am vazut, a fost o adevarata avalansa de recenzii din partea bloggerilor, care mai de care mai nereusite. Un film superb, pe alocuri usor lacrimogen, dar nederanjant. Good tear-jerker, not the cheap kind. A few twists as well, imi place ca totusi nu e total nerealist. Iar Michael Cera e absolut adorabil. Ellen Page de asemenea. Which reminds me: whoever finds her sexually attractive must be a freak. Altfel nu-mi explic. She's cute, and she's a great actress, but come on... In fine, sa nu ma abat prea mult de la subiect. Un soundtrack foarte bun, cu Belle & Sebastian, Moldy Peaches, si duetul cantat de protagonisti (parerea mea, mai bun decat originalul...)

M-am oprit la Barry Louis Polisar fiindca mi se pare ca piesa lui concentreaza aproape de perfectiune esenta filmului. Replicile nerostite dar pe care siroposul din tine abia astepta sa le auda, imaginile cu care ramai, bentita lui Paulie Bleeker, fotoliul de pe peluza, etc.


(Barry Polisar scrie si interpreteaza muzichii pentru copii - as in kids! - si a scris si ceva carticele. How nice.)

...ca deh, mai e nevoie si de cantecele din astea. Sa n-o luam dracu razna de tot. ENJOY!

Saturday, May 31, 2008

Fake Empire

E bun si zacutul in cabina de dus la ceva. Te poate ajuta, spre exemplu, sa intelegi de ce iti este frica, de ce te feresti cu atata putere. Te poate face sa zambesti la gandul ca daca ai pune jumatate din efortul de a te apara in ceva constructiv, acum n-ai mai zace cu apa rece in cap candva la 6 dimineata incercand sa te trezesti, fara mare succes de altfel… Stam toti la o masa, toti atat de fashionably emotionally (un)available… so pretentious. Fiecare se mandreste cu gaurile lasate de ex-lovers, ex-friends si Xs in general. Esecurile devin deodata motiv de lauda. Pe de alta parte, toti si totul suntem si este un esec. Asa mi-a zis aseara o fata al carei nume nu mi-l amintesc (l-am stiut oare vreodata?) She might be on to something, Jerry.

E ciudat cum uitatul la placile de faianta de pe zidul din fata mea ma hipnotizeaza. Chitul dispare cu cat ma uit mai puternic si mai profound. Liniile se estompeaza, marginile se rotunjesc…imi dau seama ca e chestie de perspectiva. Totusi, nu pot sa nu ma gandesc ca daca m-as uita cu tot atata staruinta la posibilitati abstracte as reusi sa le pun in practica. Nu zic mai mult ca n-are sens; cel putin nu pana cand nu ma despart de ganduri hiperbolizate de fericire si implinire alaturi de oameni care sunt fericiti si impliniti fara mine. Trebuie mai intai sa inteleg cum un prieten de-o viata te abandoneaza; si nici macar nu o face atunci cand ai mai mare nevoie, ci in clipa in care el nu mai are. Si ce este cel mai trist e ca nu realizeaza ca prieteniile din copilarie nu pot sari in aer pur si simplu, ele te macina inainte sa inceapa sa se dezintegreze. Si nici macar dupa ce se dezintegreaza nu dispar, ci aluneca incet printre vinovati, si ingreuneaza aerul pe care-l respiram atunci cand ne intalnim. Mi-e dor de tine, dar nu stiu cum sa trec peste ce (cred eu ca) s-a intamplat.

Si cate si mai cate. Zacutul in dus are intotdeauna nevoie de soundtrack.



love for the '60s


Easy Rider, biatch!