Iarba verde peste tot. Iarba verde de acasa, iarba verde de pe meleagurile straine la care visam. Eu mai mult decat tine. In jurul nostru, scaune si mese din fier forjat care amintesc de mobilier de gradina occidental. Fetele de mese sunt ridicate, alene, de vantul care bate parca din toate directiile ridicand nori grosi de praf. Oamenii de la mese se apleaca, si isi duc obsesiv mainile la cap ca sa isi aranjeze parul. Pe mijloc, o carare lata cam de 5m se deschide. Ar putea inghiti fierul forjat, ar putea absorbi praful si potoli vantul, dar pentru noi nu reprezinta decat un platou de beton cu un culoar central pe care ne putem intalni. Unde putem sta, fie si ipotetic, fata in fata.
Incepi sa vorbesti, dar e vant, parca o sa vina ploaia. Nu te aud, cel putin nu la fel de clar ca inainte. Vocea ta nu mai razbate, fierul forjat e rece si nu reflecta nici lumina, nici sunet. Suntem singuri si nu stim ce sa ne spunem ca sa conteze, ceva care sa schimbe destinatii, planuri, decizii, sa aduca argumente pro care sa le demonteze pe cele contra. Cu pasi mici si cadentati te apropii de mine. Instinctiv, fac doi pasi in urma, dar nu ma pot indeparta nici de data asta. Un simplu gest precum cel de a-mi intinde mana pare acum mai teatral si mai fals decat oricand; probabil din cauza cadrului si a decorului ce aduce a film siropos de iubire. Dar nu e nimic de acest gen in cazul nostru. Curand, nici nu o sa ne mai cunoastem. Nu o sa ne revedem peste 30 de ani pe o strada laturalnica din Paris, si nici la un vernisaj din New York. Nu o sa trecem unul pe langa altul intr-o iarna in Queens, si nici macar nu vom opri masinile unul langa altul la semafor in vreun ambuteiaj bucurestean. Nu ne vom confesa, nu ne vom aminti de nimic pentru simplul motiv ca nimic din toate astea nu vor trece testul timpului, se vor desprinde si vor zbura in jurul nostru un an, doi, dar atat. Timpul sterge tot, iar asta nu va face exceptie. Revenind. Ma iei de mana, continui sa vorbesti, nu aud nimic, iar daca as auzi, sunt sigura ca nu as mai intelege. Ar fi ca o limba straina pe care sunt prea batrana ca sa o mai invat, si prea lucida ca sa incerc pentru ca stiu ca n-as reusi sa retin decat frazele neimportante.
In acest punct ar fi trebuit sa o iau la fuga inapoi spre coloanele de sub care am iesit, dar nu am nici concentrarea, nici puterea pentru a fugi indeajuns de repede. Imi recunosc greseala de a ramane, si imi asum responsabilitatea pentru ca a urmat. Am intins mana stanga si am asezat-o pe abdomenul tau invelit intr-un tricou alb vechi. Asta a fost incercarea mea de a te indeparta definitiv, de a ma desprinde de tine si de toate tricourile tale albe. Pe moment nu a reusit pentru ca tot ce voiam sa fac era sa te strang in brate, sa te apropii de mine cat de mult era omeneste posibil, si sa las lacrimile sa cada pe tricoul tau alb. Desigur, nu am facut-o.
Subconstientul meu cred ca avea nevoie de un asemenea refugiu.
De undeva, se auzea asta
Incepi sa vorbesti, dar e vant, parca o sa vina ploaia. Nu te aud, cel putin nu la fel de clar ca inainte. Vocea ta nu mai razbate, fierul forjat e rece si nu reflecta nici lumina, nici sunet. Suntem singuri si nu stim ce sa ne spunem ca sa conteze, ceva care sa schimbe destinatii, planuri, decizii, sa aduca argumente pro care sa le demonteze pe cele contra. Cu pasi mici si cadentati te apropii de mine. Instinctiv, fac doi pasi in urma, dar nu ma pot indeparta nici de data asta. Un simplu gest precum cel de a-mi intinde mana pare acum mai teatral si mai fals decat oricand; probabil din cauza cadrului si a decorului ce aduce a film siropos de iubire. Dar nu e nimic de acest gen in cazul nostru. Curand, nici nu o sa ne mai cunoastem. Nu o sa ne revedem peste 30 de ani pe o strada laturalnica din Paris, si nici la un vernisaj din New York. Nu o sa trecem unul pe langa altul intr-o iarna in Queens, si nici macar nu vom opri masinile unul langa altul la semafor in vreun ambuteiaj bucurestean. Nu ne vom confesa, nu ne vom aminti de nimic pentru simplul motiv ca nimic din toate astea nu vor trece testul timpului, se vor desprinde si vor zbura in jurul nostru un an, doi, dar atat. Timpul sterge tot, iar asta nu va face exceptie. Revenind. Ma iei de mana, continui sa vorbesti, nu aud nimic, iar daca as auzi, sunt sigura ca nu as mai intelege. Ar fi ca o limba straina pe care sunt prea batrana ca sa o mai invat, si prea lucida ca sa incerc pentru ca stiu ca n-as reusi sa retin decat frazele neimportante.
In acest punct ar fi trebuit sa o iau la fuga inapoi spre coloanele de sub care am iesit, dar nu am nici concentrarea, nici puterea pentru a fugi indeajuns de repede. Imi recunosc greseala de a ramane, si imi asum responsabilitatea pentru ca a urmat. Am intins mana stanga si am asezat-o pe abdomenul tau invelit intr-un tricou alb vechi. Asta a fost incercarea mea de a te indeparta definitiv, de a ma desprinde de tine si de toate tricourile tale albe. Pe moment nu a reusit pentru ca tot ce voiam sa fac era sa te strang in brate, sa te apropii de mine cat de mult era omeneste posibil, si sa las lacrimile sa cada pe tricoul tau alb. Desigur, nu am facut-o.
Subconstientul meu cred ca avea nevoie de un asemenea refugiu.
De undeva, se auzea asta
