Tomorrow we'll be free

Da, stiu, ma repet. Asta e.




Come along it is the break of day
Surely now, you'll have some things to say
It's not the time for telling tales on me

So come along, it wont be long
'Til we return happy
Shut your eyes, there are no lies
In this world we call sleep
Let's desert this day of hurt
Tomorrow we'll be free

Let's not fight I'm tired can't we just sleep tonight
Don't turn away it's just there's nothing left here to say
Turn around I know we're lost but soon we'll be found

Well it's been rough but we'll be just fine
Work it out yeah we'll survive
You mustn't let a few bad times dictate

So come along, it wont be long
'Til we return happy
Shut your eyes, there are no lies
In this world we call sleep
Let's desert this day of work
Tomorrow we'll be free

Let's not fight I'm tired can't we just sleep tonight
Don't turn away it's just there's nothing left here to say
Turn around I know we're lost but soon we'll be found

Aqualung

(photo: wiki)

Aqualung este proiectul lui Matt Hales, un englez de 30si ceva de ani care si-a luat numele "de scena" de la un album Jethro Tull, si care a colaborat, printre altii, cu Tom McRae. De altfel, desi n-am ascultat mult, muzica lui imi aminteste intr-o oarecare masura de Tom, iar piesa asta mi se pare cu adevarat notabila.

Nota: A se asculta tare.

aqualung official site

Daniel

Stau in picioare langa fereastra. Ca un om care a pierdut pentru o clipa controlul, ma departez cu un pas minuscul, aproape insesizabil, de marginea scorojita a pervazului, si ma rusinez de propriile-mi ganduri inguste, strambe, si nedrepte. E bine ca uneori sa iti tii respiratia pana te colorezi in violet. Vi-o-let. Ce culoare! Senzatia de sufocare imi reda controlul, ma face sa realizez ca niste cuvinte spuse intr-o clipa de disperare, o apropiere inchipuita de un mister nedeslusit, nu schimba nimic. La finalul zilei, sunt tot eu, cu mine.

El e colorat in toate culorile imaginabile. Nu reusesti sa distingi culoarea predominanta, desi nu e schimbator asa cum sunt eu. Oricum, paralela e nefericita, iar el nu e violet. E speriat desi nu vrea sa recunoasca. Nu mai e copil desi copilaria-i convine cel mai mult pentru ca acolo-i sunt tolerate capriciile. Nu e sigur pe el, dar vrea sa para. Nu e indragostit, desi iubirea a devenit cel mai usor de mimat, si in acelasi timp, de accesat. Nu e fericit si culmea, nici nu-si doreste - poate ca asta e singurul punct comun.

Si-n ciuda aparentelor, nu el este protagonistul acestui post, EU sunt.

Visine fara samburi

Moon River, wider than a mile,
I'm crossing you in style some day.
Oh, dream maker, you heart breaker,
wherever you're going I'm going your way.
Two drifters off to see the world.
There's such a lot of world to see.
We're after the same rainbow's end--
waiting 'round the bend,
my huckleberry friend,
Moon River and me.

Tu, eu, o cadenta imperfecta in care ne regasim de fiecare data. Mai mult, si mai mult. Un ritm de origine extraterestra, venit de nicaieri, fara directie si fara scop. Tu, eu, mirajul necunoasterii, al necunoscutului, al nefiintei, al tuturor cuvintelor nematerializate, plescaite, inghitite, regurgitate, soptite, intarziate, infranate si la final, infrante. Multe idei pasate de la unul la altul intr-un mod mereu surprinzator, electric, frumos. Fericirea mea copilareasca, ideile care ma tin in viata, dar tu stii deja asta. O apropiere nevinovata, dar care devine repede toxica. Reguli nescrise, neintelese, scrise pe foi arse ne dicteaza cine suntem si ce ar trebui sa spunem. Cum ar trebui sa ne purtam unul cu altul, cum si mai ales, ce ar trebui sa ne spunem. In lipsa curajului si a substantei, ne ghidam dupa ele. Aproape de bunavoie. Aproape, iar cuvantul magic. Hai acasa si fa-mi compot.

Compot de visine, apa rece ca gheata, formule magice si iasomie.

Despre cum poti sa iubesti si asfaltul

In jurul meu sunt corpuri din care iti vine sa musti. Primul impuls este sa te apropii, si sa iti infigi cu hotarare dintii in carnea tare, fibroasa, goala din fata ochilor tai. Lentoarea cu care se misca pe pavajul mozaicat al strazilor este singurul factor care te ajuta sa eviti canibalismul. Sunete necoapte, primare, vuietul unui oras la marginea caruia zace marea, tarmuita de statuia lui Columb, intors victorios dupa marea descoperire. O mare clara, frumoasa, presarata cu scoici maruntite si nisip atat de fierbinte incat provoaca basici neavizatilor care vor sa strabata desculti intreaga plaja. Plaja ingusta, cu nisip fin, inchis la culoare, batut cu picioarele de mii si mii de talpi disperate sa ajunga la apa. Mirajul unui vis care pare sa devina realitate cu cat privesti mai mult, si iti ridici fruntea spre cer. Si aici curajul e cuvantul de ordine, pentru ca nu e usor sa asisti la o asemenea materializare, si sa nu te legi cu lanturi de pontonul ars de soare care te imbie sa ramai. Pentru totdeauna.

Pana si asteptarea lunga, insingurata, intr-un hangar cu lumini si scaune a la Starck, rosii, e absolut suportabila pentru ca serveste un scop nobil, mai ales cand langa picioarele tale dorm doi brazilieni epuizati, bruneti, inveliti in proasoape de plaja, cu nisipul uscat pe gambe. Rio, 11.30 - mai au timp sa doarma. Instinctiv, imi trec si eu mana pe gambe, si simt particulele abrazive, complet uscate si infipte in carnea rosiatica, elementul cheie in ecuatia asteptarii. E mai usor cand gasesti punctul in comun, clipa in care miscarile au coincis, iar gandurile s-au lansat pe aceeasi orbita. Pe scaunul de langa mine se odihneste Springsteen, zambind de pe coperta unui Rolling Stone pe care il citesc cu o religiozitate greu de exprimat. E un fel de ritual, o experienta mistica, prin urmare, imposibil de explicat sau descris. Dupa anumite momente de perfectiune, parca viata se umple de sensuri. Nu sens, ci sensuri - e o distinctie absolut necesara. Sunt clipirile care conteaza.

White Lies

...sau cel mai bun motiv pentru a merge la Besfest anul asta: (Moby nu se pune!)

Love lockdown

I must rock if I've made it this far.
Happy Birthday to me.