always wanna play but you never wanna lose

Atunci cand simti ca nu mai suporti, ai doua variante: fie te intorci si pleci, fie strangi din dinti si ramai, sperand ca intr-un final, alaturi de dureri si rani, o sa ai si niste raspunsuri. Nu pot nici sa imi imaginez macar ceva mai dureros decat sa stai fata-n fata cu un prieten vechi si drag, si sa iti dai seama cum totul s-a transformat intr-o mizerie care nu stii de unde a venit, si cum s-a format. Nu e vorba de "growing apart," de a te maturiza in directii opuse, vorbesc aici de oameni care iti sunt apropiati o viata. Dintr-o data, e greu sa asculti, si totul doare la dublu.

Eu, spre exemplu, simt ca totul s-a naruit intr-o clipa. S. imi spune ca a fost un proces, si ca startul in sine a fost defectuos, deci era normal sa ajungem AICI. Si asa. Eu simt ca m-am trezit intr-o dimineata cu un handicap, cu incapacitatea de a trece peste, de a inchide ochii, de a intoarce spatele, de a alege sa nu aud, vad, cred. Asta este de fapt, zic, problema, lasitatea este buna, pentru ca in final, curajul nu iti aduce nicio medalie, aduce doar cicatrici care te fac si mai indezirabil pentru cei care inchid ochii. Si majoritatea asta fac.



Ceva de demult, ceva care atunci mi se parea extrem si imposibil de deslusit. As fi vrut sa ramana asa. Cine-ar fi crezut ca a intelege poate fi atat de nasol?