Pentru mine, descoperirea de sine si alte activitati cu titulaturi la fel de pretentioase, a rezultat din discutii cu oameni. Aparent, asta suna ca o mare banalitate. Dar am constatat ca e o chestie destul de rara. Oamenii in general se feresc sa se arate, de groaza ca partenerul de discutie le-ar putea desconspira secretele pe care pana nici ei nu le stiu despre sine. Mie asta imi place. Atunci cand comunic, fie si la un nivel superficial, sper sa imi clarific mie insami lucruri, sa ma uimesc si sa ma surprind singura in mod placut. E un act complet egoist; de fapt, de multe ori nici nu conteaza ce spune celalalt, sau conteaza intr-o masura prea mica pentru a schimba cu ceva directia in care se indreapta gandurile mele; ele se incoloneaza si gata.
Apropos, in seara asta am reusit - si sunt tare mandra de mine! - sa imi explic golul vesnic pe care il simt mai ales atunci cand lucrurile merg "bine." Nimeni nu poate intelege, si pe buna dreptate. Adica, de ce dracu ar fi cineva daramat atunci cand se intampla ceva "bun"? Urasc oamenii care aluneca in functie de curenti. Oameni care nu stau drepti, care se ascund de ei insisi, sau care se fofileaza in spatele unor idei mari fara sa le vada pe cele mici, care pana la urma, stau la temelia tuturor lucrurilor cu adevarat marete. Si mai mult urasc neputinta pe care o resimt si eu de multe ori; mi se pare cea mai serioasa amenintare la adresa progresului. Vorbind despre progres, o sa ma intorc la ideea de la care am pornit. Cred ca pentru a merge inainte, acest inainte trebuie sa doara. Altfel, ramai in oraselul tau, in casa parintilor, in relatia nici buna, nici rea care nu iti ofera mare lucru inafara de minunata posibilitate de a te plage - desi stii ca nu o sa faci nimic in privinta ei, la serviciul care te face sa te simti robotizat si sterp, la acelasi cerc de prieteni, la aceleasi obiceiuri, la acelasi tot. Vreau sa spun asta cat pot de clar acum pentru ca abia acum imi este clar si mie cu adevarat. Vreau sa para imposibil, sa se opuna, sa tanjesc, sa ma gandesc, sa ma lupt, iar telurile sa se reinnoiasca in mod continuu. In fiecare clipa sa stiu ce vreau, chiar daca nu stiu cum sa ajung acolo. Sa am obiective felurite, unele ridicole, altele putin probabile, dar toate ale mele. Ma tem de clipa in care ma simt comfortabil, cand nimic nu doare, nimic nu apasa, ci totul pluteste. In clipa aia, probabil, o sa fiu intr-o camera alba, legata la maini cu bucati mari de bumbac imaculat. Nu ma voi zbate, fiindca va fi fost in zadar. Acolo se va fi terminat.
Ra Ra Riot - Can You Tell
Apropos, in seara asta am reusit - si sunt tare mandra de mine! - sa imi explic golul vesnic pe care il simt mai ales atunci cand lucrurile merg "bine." Nimeni nu poate intelege, si pe buna dreptate. Adica, de ce dracu ar fi cineva daramat atunci cand se intampla ceva "bun"? Urasc oamenii care aluneca in functie de curenti. Oameni care nu stau drepti, care se ascund de ei insisi, sau care se fofileaza in spatele unor idei mari fara sa le vada pe cele mici, care pana la urma, stau la temelia tuturor lucrurilor cu adevarat marete. Si mai mult urasc neputinta pe care o resimt si eu de multe ori; mi se pare cea mai serioasa amenintare la adresa progresului. Vorbind despre progres, o sa ma intorc la ideea de la care am pornit. Cred ca pentru a merge inainte, acest inainte trebuie sa doara. Altfel, ramai in oraselul tau, in casa parintilor, in relatia nici buna, nici rea care nu iti ofera mare lucru inafara de minunata posibilitate de a te plage - desi stii ca nu o sa faci nimic in privinta ei, la serviciul care te face sa te simti robotizat si sterp, la acelasi cerc de prieteni, la aceleasi obiceiuri, la acelasi tot. Vreau sa spun asta cat pot de clar acum pentru ca abia acum imi este clar si mie cu adevarat. Vreau sa para imposibil, sa se opuna, sa tanjesc, sa ma gandesc, sa ma lupt, iar telurile sa se reinnoiasca in mod continuu. In fiecare clipa sa stiu ce vreau, chiar daca nu stiu cum sa ajung acolo. Sa am obiective felurite, unele ridicole, altele putin probabile, dar toate ale mele. Ma tem de clipa in care ma simt comfortabil, cand nimic nu doare, nimic nu apasa, ci totul pluteste. In clipa aia, probabil, o sa fiu intr-o camera alba, legata la maini cu bucati mari de bumbac imaculat. Nu ma voi zbate, fiindca va fi fost in zadar. Acolo se va fi terminat.
Ra Ra Riot - Can You Tell
