England is mine

Manchester!

panic on the streets of London

Visine fara samburi

Moon River, wider than a mile,
I'm crossing you in style some day.
Oh, dream maker, you heart breaker,
wherever you're going I'm going your way.
Two drifters off to see the world.
There's such a lot of world to see.
We're after the same rainbow's end--
waiting 'round the bend,
my huckleberry friend,
Moon River and me.

Tu, eu, o cadenta imperfecta in care ne regasim de fiecare data. Mai mult, si mai mult. Un ritm de origine extraterestra, venit de nicaieri, fara directie si fara scop. Tu, eu, mirajul necunoasterii, al necunoscutului, al nefiintei, al tuturor cuvintelor nematerializate, plescaite, inghitite, regurgitate, soptite, intarziate, infranate si la final, infrante. Multe idei pasate de la unul la altul intr-un mod mereu surprinzator, electric, frumos. Fericirea mea copilareasca, ideile care ma tin in viata, dar tu stii deja asta. O apropiere nevinovata, dar care devine repede toxica. Reguli nescrise, neintelese, scrise pe foi arse ne dicteaza cine suntem si ce ar trebui sa spunem. Cum ar trebui sa ne purtam unul cu altul, cum si mai ales, ce ar trebui sa ne spunem. In lipsa curajului si a substantei, ne ghidam dupa ele. Aproape de bunavoie. Aproape, iar cuvantul magic. Hai acasa si fa-mi compot.

Compot de visine, apa rece ca gheata, formule magice si iasomie.

and if you don't know this, then what do you know?

Lucrurile stau cam asa:

Iubesc un barbat care nu exista, si care treptat incepe sa se stearga chiar si din inchipuirile mele. Probabil trebuie sa ma chinui inca pe-atat ca sa pot plasmui un alt barbat din ceara pe care caldura si teama sa il topeasca. Iubesc un barbat care se apropie cu entuziasmul unui copil de apa oceanului, fara frica de stropii care-i vor sari pe lentilele ochelarilor anii '20. Nu se teme de intoarcere dar parca nu e inca pregatit. Mananca prajituri, vorbeste uneori tare, alteori foarte incet, si e oricum numai obisnuit, nu. Nu vreau sa dispara.

Intotdeauna mi-a fost frica de mediocritate, dar imi dau seama ca mediocritatea nu reprezinta o amenintare fiindca mi-ar aduce un oarecare grad de confort, iar asta nu am avut si nu voi avea niciodata. Adevarul este ca ma sperie pana si ideea. Cum, sa nu imi fie groaza cand ma trezesc dimineata? Sa nu adorm cu teroarea pe care numai cosmarurile mele o pot provoca? N-as suporta. Ura este cel mai puternic motor.

Trag de un om care probabil la un moment dat, mi-a fost prieten. Spun probabil pentru ca prietenia este in majoritatea cazurilor o chestie de circumstanta, si rareori o alegere constienta intre A si B. Nu sunt genul care sa traiasca in trecut, si totusi nu pot sa deschid complet ochii si sa vad ca nu mai suntem aceleasi persoane, si ca nu mai exista nimic intre noi, nici macar praful unor amintiri facute de mult, care incep si ele, ca totul in rest, sa se stearga. Probabil procesul doare cel mai mult deoarece premisa in sine este corecta, si corect este si rezultatul. Totul trebuie sa se stearga. Time carries everything away, even the mind. Ceva de genul.

Centrul meu este departe, timpul trece, iar eu nu mai am puterea sa il (re)cunosc si sa sper ca il voi putea lipi la loc. Unele lucruri inceteaza sa mai conteze daca nu se intampla atunci cand ai nevoie de ele oricat de importante ar fi fost intr-un anumit moment. Nu e vorba despre prioritati, e ceva care depaseste un concept trivial precum acesta. Pe masura ce fantasmele se risipesc devine din ce in ce mai clar ca suntem conditionati in proportie de suta la suta de temporal si spatial, si ca nici iubirea, nici dorinta, nici macar disperarea, nu depasesc aceste coordonate.

Unele zile sunt mai proaste decat altele.
Altele sunt pur si simplu foarte proaste.

Morrissey

for the love of Moz