Eram in vacanta. Tu si eu. Stateam intr-o casa mare, alba, cu acoperis rotund ca la o biserica. Casa inalta, imaculata, cu geamuri multe si mari. Aleea din fata casei era ingusta si foarte lunga, amintea cumva de o catedrala. Nu era un conac, la fel cum nu era nici biserica. Langa casa noastra era o alta, la fel de frumoasa si de alba; de fapt, abia se deosebeau. Aveam sa aflam la scurt timp dupa ce am ajuns ca proprietarii celor doua constructii stranii purtau un razboi mut, vechi de cateva generatii. Era lume multa care se foia dintr-o parte in alta fara oprire. Nu puteam sa ne concentram, gandurile ne fugeau si nu puteam articula intr-un mod inteligibil. Totusi ne intelegeam. Nu doar noi doi, ci toata lumea, era armonie generala.
Dupa cum spuneam, aleile din fata celor doua case erau lungi si inguste, delimitate de ziduri inalte de piatra. Imi amintesc senzatia pe care am avut-o cand m-am sprijinit de ziduri: erau reci, parca respirau razboiul acelor oameni. La capatul aleilor era o padure deasa unde soarele nu patrundea. Acolo era alt anotimp, alte reguli, alte obiceiuri. Nu ne erau familiare, iar padurea nu ne fascina. Pe laterala casei - cea care nu se invecina cu casa de alaturi - era un lan de grau si flori, predominant mov si roz, culori tari in orice caz. Soarele era sus pe cer, iar intinderea de flori si grau parea nemarginita. Imi amintesc ca ma bucuram la gandul ca natura ne poate fi, in sfarsit, utila in modul cel mai direct: ne-am fi putut ascunde acolo pentru a respira impreuna, tu si eu. Ciudat, am zis eu, din moment ce nici tu, nici eu nu suntem admiratorii cei mai infocati ai naturii. Ai fost de acord, avea sa fie o ascunzatoare perfecta.
La un moment dat, cand ne-am intors privire inspre casa, ochii mi-au cazut pe un barbat in varsta, la vreo 70 de ani, imbracat cu o camasa alba de in cu manecile suflecate. Era bunicul meu care ma privea cu un zambet adanc pe buze, si isi intindea bratele inspre mine. Am respirat adanc, si mi-am tras mana din a ta. M-am indreptat spre bunicul meu, si l-am imbratisat. Tu stateai in picioare in spatele meu. Am vorbit amandoi cu el, si ne-a spus sa mergem sa vedem imprejurimile, sa nu stam in harababura de-acolo. Ai incuviintat, si am plecat intr-o calatorie.
Din exterior, avionul semana cu o masina futurista. In interior, avea canapele din piele rosiatica cu cusaturi apasate albe. Nu eram singuri in avion, dar nu imi mai amintesc exat cine mai era. Ne uitam pe ferestrele mici ale avionului si vedeam dealurile peste care trebuia sa zburam. Motoarele nu porneau, nu se auzea nimic. De fapt, era o tacere absoluta. Nimeni nu vorbea, presiunea era prea mare fiindca stiam cu totii ca pentru a ajunge "acasa," era nevoie sa pornim cumva motoarele, iar asta incepea sa para o misiune imposibila. M-am uitat in ochii tai si m-am gandit ca ar trebui sa renuntam. Tu nici nu voiai sa auzi de asa ceva. Era bine inauntru, dar apasator. Simtul datoriei prea pronuntat, soarele lipsea, mainile tale reci nu conteneau in incercarea disperata de a porni avionul.
Cred ca pana la urma am ramas in varful dealului pana s-a intunecat.
Dupa cum spuneam, aleile din fata celor doua case erau lungi si inguste, delimitate de ziduri inalte de piatra. Imi amintesc senzatia pe care am avut-o cand m-am sprijinit de ziduri: erau reci, parca respirau razboiul acelor oameni. La capatul aleilor era o padure deasa unde soarele nu patrundea. Acolo era alt anotimp, alte reguli, alte obiceiuri. Nu ne erau familiare, iar padurea nu ne fascina. Pe laterala casei - cea care nu se invecina cu casa de alaturi - era un lan de grau si flori, predominant mov si roz, culori tari in orice caz. Soarele era sus pe cer, iar intinderea de flori si grau parea nemarginita. Imi amintesc ca ma bucuram la gandul ca natura ne poate fi, in sfarsit, utila in modul cel mai direct: ne-am fi putut ascunde acolo pentru a respira impreuna, tu si eu. Ciudat, am zis eu, din moment ce nici tu, nici eu nu suntem admiratorii cei mai infocati ai naturii. Ai fost de acord, avea sa fie o ascunzatoare perfecta.
La un moment dat, cand ne-am intors privire inspre casa, ochii mi-au cazut pe un barbat in varsta, la vreo 70 de ani, imbracat cu o camasa alba de in cu manecile suflecate. Era bunicul meu care ma privea cu un zambet adanc pe buze, si isi intindea bratele inspre mine. Am respirat adanc, si mi-am tras mana din a ta. M-am indreptat spre bunicul meu, si l-am imbratisat. Tu stateai in picioare in spatele meu. Am vorbit amandoi cu el, si ne-a spus sa mergem sa vedem imprejurimile, sa nu stam in harababura de-acolo. Ai incuviintat, si am plecat intr-o calatorie.
Din exterior, avionul semana cu o masina futurista. In interior, avea canapele din piele rosiatica cu cusaturi apasate albe. Nu eram singuri in avion, dar nu imi mai amintesc exat cine mai era. Ne uitam pe ferestrele mici ale avionului si vedeam dealurile peste care trebuia sa zburam. Motoarele nu porneau, nu se auzea nimic. De fapt, era o tacere absoluta. Nimeni nu vorbea, presiunea era prea mare fiindca stiam cu totii ca pentru a ajunge "acasa," era nevoie sa pornim cumva motoarele, iar asta incepea sa para o misiune imposibila. M-am uitat in ochii tai si m-am gandit ca ar trebui sa renuntam. Tu nici nu voiai sa auzi de asa ceva. Era bine inauntru, dar apasator. Simtul datoriei prea pronuntat, soarele lipsea, mainile tale reci nu conteneau in incercarea disperata de a porni avionul.
Cred ca pana la urma am ramas in varful dealului pana s-a intunecat.
0 comments:
Post a Comment