Iubirea mi s-a parut intotdeauna un lucru vulgar si pana la urma, ridicol. In multe cazuri e nociva, dar chiar si-asa, mi-am dat seama ca sunt singura persoana din viata mea care nu iubeste. Sau in fine, care iubeste foarte putin. Unii iubesc trecutul, care desi si-a construit un prezent, dainuieste in ei mai viu ca niciodata. Altii iubesc un prezent banal si sigur; acestia din urma, iubesc, probabil, siguranta in sine - ca ideal, ca tel pe care se lupta sa-l atinga sperand la o implinire imediata, poate cea mai usor de atins. Nu cred ca am dreptul sa-i critic pe cei care iubesc la fel cum nici ei nu au dreptul sa ma critice pe mine. Totusi, e imposibil sa nu observ cum se schimba lumea cand iubeste, si asta ma pune oarecum pe ganduri. Sunt si unii oameni care isi iubesc doar proiectiile; in realitate, obiectele afectiunii lor nici nu exista. Sunt niste umbre ale plasmuirilor care le incanta si excita mintea. Oamenii astia macar sunt destepti; sau daca nu sunt destepti, sunt niste demiurgi. Sunt capabili sa transforme, sa intervina, sa ucida tocmai pentru a putea naste din nou ceva mai aproape de proiectia lor. Cumva sunt demni de apreciere.
Iubirea e o amenintare, e sindromul stockholm, e teroare combinata cu descatusare, este vid si indobitocire; nu e nici inaltatoare, nici eliberatoare.
De ce iubeste toata lumea? Si mai ales, pentru ce?
1 comments:
vid
Post a Comment