Am avut indian summer. Din belsug chiar. Si totusi, trecerea dintre toamna si iarna, desi mai banala, este cumva mai adevarata. Mai de-a noastra. Mergand spre casa in seara asta, cred ca am respirat cu adevarat pentru prima oara de multa vreme incoace. Desigur, nu e vorba de nivelul pulmonar care asigura *viata,* ci de adancimea respiratiei adevarate, cea care iti conecteaza plamanul direct la creier. Iar vremea de-afara nu ar putea sa fie mai prielnica pentru asa ceva. Imi place anotimpul asta, pentru ca eu il consider anotimp, cand ies primii aburi. E cumva surprinzator, e o constientizare a vietii, a minutelor care trec, a panicii care te cuprinde, a frustrarii care te face sa vrei sa strigi in mijlocul strazii, sa urli de parca regretele si esecurile tale ar fi mai mari sau mai importante decat ale oricui altcuiva. Aburii ies de oboseala, de durere, de dificultatea deciziilor care plutesc in jur, de apasarea neputintei de a le spune, iar apoi de a le concretiza. Aburii ies de dorul unor strazi aglomerate, cu lumini multe, unde nu te simti niciodata singur. Pot iesi din cauza mastilor pe care le purtam unii in fata celorlalti, din cauza cuvintelor rostite prea rar, si atunci la momente nepotrivite. Nepotrivirea este, de fapt, cuvantul de ordine.
In seara asta am fost la film. Am vazut "Brideshead Revisited," nu o sa fac o recenzie a filmului pentru ca sincer nu cunosc prea multa lume care l-ar aprecia, si nu vreau sa sune in niciun fel ceea ce tocmai am spus (scris). Un singur sfat prietenesc, nu mergeti sa il vedeti la cinematograf decat daca mizeria si goliciunea unor vieti vi se poate parea amuzanta, pentru ca lumea din sala A RAS. MULT. Cu pofta. Totusi, pe langa nervii cauzati de niste domnisoare pe la 35-40 de ani, dragute, vopsite recent, si cu hainute mulate, care radeau constant de undeva din spate, si un triunghi amoros - un ffm pentru cunoscatori - imbracat in mult poliester, si cu cercei mari rotunzi, respectiv ceas fake D&G care statea langa mine, experienta a fost minunata.
Nu stiu cum se face, dar iesirile in "lume," in locuri aglomerate, si unde nu se bea, imi declanseaza spiritul de observatie, si chiar mai grav, o anume aplecare spre reflectie si introspectie. Barbatii romani sunt simpli, si nu spun asta cu niciun strop de amaraciune sau repros. Sunt simpli si functioneaza dupa niste reguli foarte clare. Si nu, nu e ceva care sa tina de barbati in general, este chiar o particularitate a romanilor. Din nou, nu spun asta cu dezaprobare, iar lipsa mea de interes vis-a-vis de exemplarele autohtone nu are nicio legatura cu afirmatia precedenta. Simplitatea la care faceam referire nu ar trebui sa fie o vina. In ochii mei este, deoarece eu ma tem de lucrurile simple; in general s-au dovedit a fi inselatoare. Totusi, ma mandresc cu o intelegere profunda a barbatului roman; sigur, mandria asta e ceva la fel de simplu precum profilul lor psihologic. Din nou, nu este o jignire. Eu cred ca simplitatea ofera cele mai multe sanse de a supravietui, si probabil de a o face intr-un mod relativ decent. La urma urmei, standardele joase, lipsa unor imagini obsedante care in final nu te lasa sa traiesti "momentul" - oricat de cliseatic ar suna asta, setea de dreptate, de linia orizontului, toate astea nu inseamna nimic. Daca aducem orice discutie intr-un plan mai mic, dar in acelasi timp, singurul real, cel mai palpabil - daca palpabil ar avea grade de comparatie - am descoperi ca simplitatea ne-ar lasa - pe noi, cei care fugim de ea - sa TRA-IM. Demonstratia e chiar banala: a-ti cunoaste locul nu este o misiune divina, este o iluzie. Dorinta de a gasi, de a afla, de a urca este sortita deziluziei pentru ca nu exista nimic de aflat, de gasit, niciun munte demn de urcat. Daca am ramane la sol, am putea, zic, sa apreciem simplitatea reliefului de campie, unde atatia oameni reusesc sa isi FACA, si nu sa isi gasesca, LOCUL. In seara asta imi plac majusculele. Revenind: daca am ramane pe campie, am privi doar la varful pantofilor, sunt sigura ca ne-am putea indragosti de o fata imbracata cu o camasuta alba, si incaltata cu cizme pana sub genunchi, cu toc gros ce aminteste mai ceva ca MC Hammer, de anii '90. Hmm...de fapt: daca am ramane pe campie, nici nu am mai observa cat de '90s e toata...sceneta. Am fi fericiti sa o tinem de mana, ne-am simti norocosi, si ne-am gandim la sexul confortabil si decent pe care il vom face acasa, si la prefixul pe care-l vom schimba peste 2 luni. "Dar e ok." De undeva sunt sigura ca s-ar auzi un "Doamne-ajuta!" sau un "Cand ne-o fi rau, ca acum sa ne fie!" In fond, ce e mai important decat iubirea?
Ajung, dupa o plimbare de vis, acasa. Si primesc un mesaj. Si accept, fara tensiune sau regret, ca mie imi place sa beau, sa discut despre politica, sa imi vopsesc unghiile rosii, sa nu raspund politicos decat atunci cand simt, sa ascult doar ce si pe cine vreau, sa-l ascult pe el, care nu e simplu NICIODATA, sa nu port cizme model anii '90, sa oftez dupa strada mea infricosatoare, sa zambesc rar dar adevarat, si sa-mi monitorizez aburii care sper sa iasa din ce in ce mai multi in fiecare iarna. Macar stiu ca traiesc. Doamne-ajuta!
In seara asta am fost la film. Am vazut "Brideshead Revisited," nu o sa fac o recenzie a filmului pentru ca sincer nu cunosc prea multa lume care l-ar aprecia, si nu vreau sa sune in niciun fel ceea ce tocmai am spus (scris). Un singur sfat prietenesc, nu mergeti sa il vedeti la cinematograf decat daca mizeria si goliciunea unor vieti vi se poate parea amuzanta, pentru ca lumea din sala A RAS. MULT. Cu pofta. Totusi, pe langa nervii cauzati de niste domnisoare pe la 35-40 de ani, dragute, vopsite recent, si cu hainute mulate, care radeau constant de undeva din spate, si un triunghi amoros - un ffm pentru cunoscatori - imbracat in mult poliester, si cu cercei mari rotunzi, respectiv ceas fake D&G care statea langa mine, experienta a fost minunata.
Nu stiu cum se face, dar iesirile in "lume," in locuri aglomerate, si unde nu se bea, imi declanseaza spiritul de observatie, si chiar mai grav, o anume aplecare spre reflectie si introspectie. Barbatii romani sunt simpli, si nu spun asta cu niciun strop de amaraciune sau repros. Sunt simpli si functioneaza dupa niste reguli foarte clare. Si nu, nu e ceva care sa tina de barbati in general, este chiar o particularitate a romanilor. Din nou, nu spun asta cu dezaprobare, iar lipsa mea de interes vis-a-vis de exemplarele autohtone nu are nicio legatura cu afirmatia precedenta. Simplitatea la care faceam referire nu ar trebui sa fie o vina. In ochii mei este, deoarece eu ma tem de lucrurile simple; in general s-au dovedit a fi inselatoare. Totusi, ma mandresc cu o intelegere profunda a barbatului roman; sigur, mandria asta e ceva la fel de simplu precum profilul lor psihologic. Din nou, nu este o jignire. Eu cred ca simplitatea ofera cele mai multe sanse de a supravietui, si probabil de a o face intr-un mod relativ decent. La urma urmei, standardele joase, lipsa unor imagini obsedante care in final nu te lasa sa traiesti "momentul" - oricat de cliseatic ar suna asta, setea de dreptate, de linia orizontului, toate astea nu inseamna nimic. Daca aducem orice discutie intr-un plan mai mic, dar in acelasi timp, singurul real, cel mai palpabil - daca palpabil ar avea grade de comparatie - am descoperi ca simplitatea ne-ar lasa - pe noi, cei care fugim de ea - sa TRA-IM. Demonstratia e chiar banala: a-ti cunoaste locul nu este o misiune divina, este o iluzie. Dorinta de a gasi, de a afla, de a urca este sortita deziluziei pentru ca nu exista nimic de aflat, de gasit, niciun munte demn de urcat. Daca am ramane la sol, am putea, zic, sa apreciem simplitatea reliefului de campie, unde atatia oameni reusesc sa isi FACA, si nu sa isi gasesca, LOCUL. In seara asta imi plac majusculele. Revenind: daca am ramane pe campie, am privi doar la varful pantofilor, sunt sigura ca ne-am putea indragosti de o fata imbracata cu o camasuta alba, si incaltata cu cizme pana sub genunchi, cu toc gros ce aminteste mai ceva ca MC Hammer, de anii '90. Hmm...de fapt: daca am ramane pe campie, nici nu am mai observa cat de '90s e toata...sceneta. Am fi fericiti sa o tinem de mana, ne-am simti norocosi, si ne-am gandim la sexul confortabil si decent pe care il vom face acasa, si la prefixul pe care-l vom schimba peste 2 luni. "Dar e ok." De undeva sunt sigura ca s-ar auzi un "Doamne-ajuta!" sau un "Cand ne-o fi rau, ca acum sa ne fie!" In fond, ce e mai important decat iubirea?
Ajung, dupa o plimbare de vis, acasa. Si primesc un mesaj. Si accept, fara tensiune sau regret, ca mie imi place sa beau, sa discut despre politica, sa imi vopsesc unghiile rosii, sa nu raspund politicos decat atunci cand simt, sa ascult doar ce si pe cine vreau, sa-l ascult pe el, care nu e simplu NICIODATA, sa nu port cizme model anii '90, sa oftez dupa strada mea infricosatoare, sa zambesc rar dar adevarat, si sa-mi monitorizez aburii care sper sa iasa din ce in ce mai multi in fiecare iarna. Macar stiu ca traiesc. Doamne-ajuta!
0 comments:
Post a Comment