the worst mistake to make

the jokes the laughs the teardrops too

my last way out and worst mistake tonight

Suntem beti mai tot timpul. De pe scara noastra, lumea se vede mica si tepoasa. Urci din ce in ce mai sus... Probabil te gandesti ca de-acolo sus, va fi mai usor sa sari, ca la inaltime, geamurile se vor preschimba in nisip, iar ramele ferestrelor - ca si cele ale ochelarilor nostri - se vor transforma in praf. Daca ar fi asa, am putea sufla amandoi deodata si ne-am trezi intr-o casa veche si portocalie din Portugalia unde nu ne-am cunoaste, in care n-am vorbi aceeasi limba, si am avea vedere perfecta. Sau poate am deschide ochii pe o banca, undeva pe malul stang, cu multe culori in jurul nostru, atat de multe incat mintea noastra speriata si traumatizata ar plesni.

Apa respira sub tine. Sub tine, verdele e si mai verde. Din spatele tau, cerul se vede si rosu, si intunecat in acelasi timp.

Cand vei veni, o sa rasucesti cheia dintr-o singura miscare, hotarata, aproape brutala, va suna ca un ultimatum. Usa nu o sa scartaie, ci va scoate niste zgomote greu de deslusit care parca aduc a valuri izbite de tarm, valurile pe care nu le-am mai auzit de atata timp - nici tu, nici eu.

Te iubesc prin contrast, comparatie, metafore, printre meschinariile zilnice si-n toate locurile in care te-ai impregnat in orasul asta. Ce facem? Eterna intrebare.

Avem pana la toamna sa aflam

We are shadows in the alley

Se tese o comuniune seara, pe peronul metroului, intre pasagerii nocturni. Langa mine, o femeie tanara, incaltata cu pantofi cu tocuri ametitoare, mesteca lenes la o eugenie. Langa ea, un baiat tanar mananca un pateu, iar mai incolo, un altul rupe cu salbaticie dintr-o bucata de placinta cu ceva. Mirosul imi face greata, dar in acelasi timp, constientizez cat de mult iubesc orasul, cu mirosurile lui (adesea neplacute) si imaginile care se succed cu viteza trenului pe care toata lumea asta trista il asteapta. As vrea sa raman pe peron, metroul sa nu mai vina, pasagerii infrigurati si flamanzi sa ramana la nesfarsit asa, incremeniti de timp si asteptare. Ma gandesc ca suntem sclavi cu totii, de vreme ce nimeni nu se urca in picioare pe banca, si nu-si urla nefericirea. As vrea sa fii si tu aici, dragul meu, si sa dansam un vals rusesc pe piatra cubica mica si patata pe care calcam, fara macar a realiza, in fiecare zi. Nimeni nu are indrazneala de a rupe tacerea apasatoare, intrerupta pe ici si colo, de un crantanit de eugenie. Si pana la urma, poate ca joie de vivre se afla ferecata intr-un pachet ieftin de biscuiti.

Nu am de unde sa stiu fiindca nu-mi plac biscuitii.