trembling at the thought

E atat de enervant cand incerci sa dormi, iar ideile iti calca apasat in minte. Nu ai ce sa faci decat sa cedezi, sa te ridici resemnat din pat, de pe podea, sau canapea in functie de starea de spirit, si sa le pui undeva la pastrare, in speranta ca data urmatoare vei putea dormi linistit.

Iubirea mi s-a parut intotdeauna un lucru vulgar si pana la urma, ridicol. In multe cazuri e nociva, dar chiar si-asa, mi-am dat seama ca sunt singura persoana din viata mea care nu iubeste. Sau in fine, care iubeste foarte putin. Unii iubesc trecutul, care desi si-a construit un prezent, dainuieste in ei mai viu ca niciodata. Altii iubesc un prezent banal si sigur; acestia din urma, iubesc, probabil, siguranta in sine - ca ideal, ca tel pe care se lupta sa-l atinga sperand la o implinire imediata, poate cea mai usor de atins. Nu cred ca am dreptul sa-i critic pe cei care iubesc la fel cum nici ei nu au dreptul sa ma critice pe mine. Totusi, e imposibil sa nu observ cum se schimba lumea cand iubeste, si asta ma pune oarecum pe ganduri. Sunt si unii oameni care isi iubesc doar proiectiile; in realitate, obiectele afectiunii lor nici nu exista. Sunt niste umbre ale plasmuirilor care le incanta si excita mintea. Oamenii astia macar sunt destepti; sau daca nu sunt destepti, sunt niste demiurgi. Sunt capabili sa transforme, sa intervina, sa ucida tocmai pentru a putea naste din nou ceva mai aproape de proiectia lor. Cumva sunt demni de apreciere.

Iubirea e o amenintare, e sindromul stockholm, e teroare combinata cu descatusare, este vid si indobitocire; nu e nici inaltatoare, nici eliberatoare.

De ce iubeste toata lumea? Si mai ales, pentru ce?

Long live the '80s!

What's cooler than Londonbeat on a Friday evening? You tell me.

...Revisited

Am avut indian summer. Din belsug chiar. Si totusi, trecerea dintre toamna si iarna, desi mai banala, este cumva mai adevarata. Mai de-a noastra. Mergand spre casa in seara asta, cred ca am respirat cu adevarat pentru prima oara de multa vreme incoace. Desigur, nu e vorba de nivelul pulmonar care asigura *viata,* ci de adancimea respiratiei adevarate, cea care iti conecteaza plamanul direct la creier. Iar vremea de-afara nu ar putea sa fie mai prielnica pentru asa ceva. Imi place anotimpul asta, pentru ca eu il consider anotimp, cand ies primii aburi. E cumva surprinzator, e o constientizare a vietii, a minutelor care trec, a panicii care te cuprinde, a frustrarii care te face sa vrei sa strigi in mijlocul strazii, sa urli de parca regretele si esecurile tale ar fi mai mari sau mai importante decat ale oricui altcuiva. Aburii ies de oboseala, de durere, de dificultatea deciziilor care plutesc in jur, de apasarea neputintei de a le spune, iar apoi de a le concretiza. Aburii ies de dorul unor strazi aglomerate, cu lumini multe, unde nu te simti niciodata singur. Pot iesi din cauza mastilor pe care le purtam unii in fata celorlalti, din cauza cuvintelor rostite prea rar, si atunci la momente nepotrivite. Nepotrivirea este, de fapt, cuvantul de ordine.

In seara asta am fost la film. Am vazut "Brideshead Revisited," nu o sa fac o recenzie a filmului pentru ca sincer nu cunosc prea multa lume care l-ar aprecia, si nu vreau sa sune in niciun fel ceea ce tocmai am spus (scris). Un singur sfat prietenesc, nu mergeti sa il vedeti la cinematograf decat daca mizeria si goliciunea unor vieti vi se poate parea amuzanta, pentru ca lumea din sala A RAS. MULT. Cu pofta. Totusi, pe langa nervii cauzati de niste domnisoare pe la 35-40 de ani, dragute, vopsite recent, si cu hainute mulate, care radeau constant de undeva din spate, si un triunghi amoros - un ffm pentru cunoscatori - imbracat in mult poliester, si cu cercei mari rotunzi, respectiv ceas fake D&G care statea langa mine, experienta a fost minunata.

Nu stiu cum se face, dar iesirile in "lume," in locuri aglomerate, si unde nu se bea, imi declanseaza spiritul de observatie, si chiar mai grav, o anume aplecare spre reflectie si introspectie. Barbatii romani sunt simpli, si nu spun asta cu niciun strop de amaraciune sau repros. Sunt simpli si functioneaza dupa niste reguli foarte clare. Si nu, nu e ceva care sa tina de barbati in general, este chiar o particularitate a romanilor. Din nou, nu spun asta cu dezaprobare, iar lipsa mea de interes vis-a-vis de exemplarele autohtone nu are nicio legatura cu afirmatia precedenta. Simplitatea la care faceam referire nu ar trebui sa fie o vina. In ochii mei este, deoarece eu ma tem de lucrurile simple; in general s-au dovedit a fi inselatoare. Totusi, ma mandresc cu o intelegere profunda a barbatului roman; sigur, mandria asta e ceva la fel de simplu precum profilul lor psihologic. Din nou, nu este o jignire. Eu cred ca simplitatea ofera cele mai multe sanse de a supravietui, si probabil de a o face intr-un mod relativ decent. La urma urmei, standardele joase, lipsa unor imagini obsedante care in final nu te lasa sa traiesti "momentul" - oricat de cliseatic ar suna asta, setea de dreptate, de linia orizontului, toate astea nu inseamna nimic. Daca aducem orice discutie intr-un plan mai mic, dar in acelasi timp, singurul real, cel mai palpabil - daca palpabil ar avea grade de comparatie - am descoperi ca simplitatea ne-ar lasa - pe noi, cei care fugim de ea - sa TRA-IM. Demonstratia e chiar banala: a-ti cunoaste locul nu este o misiune divina, este o iluzie. Dorinta de a gasi, de a afla, de a urca este sortita deziluziei pentru ca nu exista nimic de aflat, de gasit, niciun munte demn de urcat. Daca am ramane la sol, am putea, zic, sa apreciem simplitatea reliefului de campie, unde atatia oameni reusesc sa isi FACA, si nu sa isi gasesca, LOCUL. In seara asta imi plac majusculele. Revenind: daca am ramane pe campie, am privi doar la varful pantofilor, sunt sigura ca ne-am putea indragosti de o fata imbracata cu o camasuta alba, si incaltata cu cizme pana sub genunchi, cu toc gros ce aminteste mai ceva ca MC Hammer, de anii '90. Hmm...de fapt: daca am ramane pe campie, nici nu am mai observa cat de '90s e toata...sceneta. Am fi fericiti sa o tinem de mana, ne-am simti norocosi, si ne-am gandim la sexul confortabil si decent pe care il vom face acasa, si la prefixul pe care-l vom schimba peste 2 luni. "Dar e ok." De undeva sunt sigura ca s-ar auzi un "Doamne-ajuta!" sau un "Cand ne-o fi rau, ca acum sa ne fie!" In fond, ce e mai important decat iubirea?

Ajung, dupa o plimbare de vis, acasa. Si primesc un mesaj. Si accept, fara tensiune sau regret, ca mie imi place sa beau, sa discut despre politica, sa imi vopsesc unghiile rosii, sa nu raspund politicos decat atunci cand simt, sa ascult doar ce si pe cine vreau, sa-l ascult pe el, care nu e simplu NICIODATA, sa nu port cizme model anii '90, sa oftez dupa strada mea infricosatoare, sa zambesc rar dar adevarat, si sa-mi monitorizez aburii care sper sa iasa din ce in ce mai multi in fiecare iarna. Macar stiu ca traiesc. Doamne-ajuta!

Oh, Caleb

Hottest man on the planet! Happy drooling everyone!

Circular

Sunt singura intr-o camera nesfarsita in care luminile nu se mai aprind. M-am cuibarit intr-un fotoliu comfortabil de la Ikea care nu se incalzeste niciodata. Am palmele transpirate, si degetele rasfirate pe o carte veche din care imi citea bunica mea inainte sa moara. Imi citea in fiecare zi, iar eu ma bucuram ca o sa inceapa scoala, si o sa stiu cele mai multe povesti. Povestile imi vor tine de cald, ma gandeam eu. Cald era in camera in care acum traiesc, camera nesfarsita si intunecata, ca o poveste al carei sfarsit se afla pe niste foi pierdute pe undeva, intr-o cutie din lemn vechi si imperfect. Imperfect precum o poveste cu fat frumos si merele de aur al carei sfarsit nu-l mai stie nimeni.

Luminile imi vor tine de cald. Voi avea un pat si doua scaune. Voi avea un fotoliu in forma de scoica pe care il voi pune la fereastra. Va sta in fata unei mese simple de nuc, cu picioare inalte, pe care voi avea o masina de scris care nu functioneaza. Pentru inspiratie. A constant reminder. Voi avea zapada, multa, multa zapada. Nu voi mai avea 126 de perechi de pantofi, si nici 83 de genti. Tocurile usii de la dormitor vor fi roase si ingalbenite precum cartile cu povesti nemuritoare care vor ramane sa ma astepte acasa, la fel cum eu imi astept bunicii pe care inca-i visez ca ma intampina acasa cu bratele deschise. Voi avea o pisica maidaneza pe care o sa o iubesc doar un pic mai putin decat pe Yoda, si de care voi avea foarte mare grija. Voi avea plimbari lungi si infricosatoare, statistici alarmante, dureri de cap, strazi nesfarsite si intunecate precum camera mea de acasa. Vor fi zile lungi in care nu ma voi gandi deloc la povestile nemuritoare care zac pe rafturile bibliotecii de cires din holul prea luminat, cu gresie asortata si mereu atat, atat de calda. Voi avea o usa ferecata, iar la ferestre voi avea draperii inchise la culoare care sa tina strada afara atunci cand voi simti ca iubirea ce i-o port e prea mare, si ma istoveste. Nu voi avea discutii despre sentimentele mele, despre oamenii care au plecat, sau cei care au venit. Despre cei care au venit prea tarziu.

In Flushing, ca si in Marais, voi fi tot eu. Si va fi perfect. Asa.

More of Brett...

...by popular demand:

Brett Dennen - The One Who Loves You the Most

i wrote my name & thought of you

Eram in vacanta. Tu si eu. Stateam intr-o casa mare, alba, cu acoperis rotund ca la o biserica. Casa inalta, imaculata, cu geamuri multe si mari. Aleea din fata casei era ingusta si foarte lunga, amintea cumva de o catedrala. Nu era un conac, la fel cum nu era nici biserica. Langa casa noastra era o alta, la fel de frumoasa si de alba; de fapt, abia se deosebeau. Aveam sa aflam la scurt timp dupa ce am ajuns ca proprietarii celor doua constructii stranii purtau un razboi mut, vechi de cateva generatii. Era lume multa care se foia dintr-o parte in alta fara oprire. Nu puteam sa ne concentram, gandurile ne fugeau si nu puteam articula intr-un mod inteligibil. Totusi ne intelegeam. Nu doar noi doi, ci toata lumea, era armonie generala.

Dupa cum spuneam, aleile din fata celor doua case erau lungi si inguste, delimitate de ziduri inalte de piatra. Imi amintesc senzatia pe care am avut-o cand m-am sprijinit de ziduri: erau reci, parca respirau razboiul acelor oameni. La capatul aleilor era o padure deasa unde soarele nu patrundea. Acolo era alt anotimp, alte reguli, alte obiceiuri. Nu ne erau familiare, iar padurea nu ne fascina. Pe laterala casei - cea care nu se invecina cu casa de alaturi - era un lan de grau si flori, predominant mov si roz, culori tari in orice caz. Soarele era sus pe cer, iar intinderea de flori si grau parea nemarginita. Imi amintesc ca ma bucuram la gandul ca natura ne poate fi, in sfarsit, utila in modul cel mai direct: ne-am fi putut ascunde acolo pentru a respira impreuna, tu si eu. Ciudat, am zis eu, din moment ce nici tu, nici eu nu suntem admiratorii cei mai infocati ai naturii. Ai fost de acord, avea sa fie o ascunzatoare perfecta.

La un moment dat, cand ne-am intors privire inspre casa, ochii mi-au cazut pe un barbat in varsta, la vreo 70 de ani, imbracat cu o camasa alba de in cu manecile suflecate. Era bunicul meu care ma privea cu un zambet adanc pe buze, si isi intindea bratele inspre mine. Am respirat adanc, si mi-am tras mana din a ta. M-am indreptat spre bunicul meu, si l-am imbratisat. Tu stateai in picioare in spatele meu. Am vorbit amandoi cu el, si ne-a spus sa mergem sa vedem imprejurimile, sa nu stam in harababura de-acolo. Ai incuviintat, si am plecat intr-o calatorie.

Din exterior, avionul semana cu o masina futurista. In interior, avea canapele din piele rosiatica cu cusaturi apasate albe. Nu eram singuri in avion, dar nu imi mai amintesc exat cine mai era. Ne uitam pe ferestrele mici ale avionului si vedeam dealurile peste care trebuia sa zburam. Motoarele nu porneau, nu se auzea nimic. De fapt, era o tacere absoluta. Nimeni nu vorbea, presiunea era prea mare fiindca stiam cu totii ca pentru a ajunge "acasa," era nevoie sa pornim cumva motoarele, iar asta incepea sa para o misiune imposibila. M-am uitat in ochii tai si m-am gandit ca ar trebui sa renuntam. Tu nici nu voiai sa auzi de asa ceva. Era bine inauntru, dar apasator. Simtul datoriei prea pronuntat, soarele lipsea, mainile tale reci nu conteneau in incercarea disperata de a porni avionul.

Cred ca pana la urma am ramas in varful dealului pana s-a intunecat.

she built a monoment of sorts behind the garage door

Brett Dennen e un baiat uratel (am ales eu o poza foarte buna...) care canta foarte bine. California child, undeva pe linia Jack Johnson-Jason Mraz, dar cu o voce mai greu de uitat, si un sound mai matur si mai introspect.

wiki
myspace
ain't no reason vid