Tuesday, March 31, 2009

Agende, amintiri, U2

In scoala generala exista obiceiul de a avea o agenda pe care sa o dai mai tuturor colegilor pentru ca ei sa o completeze cu impresii despre tine, preferinte personale, sfaturi, si asa mai departe - un fel de oracol upgradat, asa pentru clasele mai mari (a se citi: 5-8). Am avut si eu doua asemenea agende pe care le-am redescoperit cu imensa placere si-n liceu, la fel ca si azi. Exista insa, fara nicio mirare, o diferenta foarte mare de perceptie, dar si de pozitionare fata de cele scrise acolo.

Ma tot gandesc ce-or face oamenii aia, si mai ales, ce fel de oameni or fi devenit. Cu multi am pastrat legatura, cu unii pana chiar recent, dar e la fel de adevarat ca de altii nu mai stiu mare lucru. Anul viitor voi organiza (deja m-a anuntat o colega ca asa s-a decis:) reuniunea de 10 ani de la terminarea scolii generale. Sunt nerabdatoare sa-i vad, sa stam in bancile alea (s-or mai fi schimbat, dar macar parchetul e acelasi cu siguranta), sa ne intoarcem la cei din spate, sa ne lungim gatul pana la cei din fata, sa radem si sa tropaim prin clasa. Sunt convinsa ca asa va fi! Mi-e dor de ei, de copiii de atunci, vreau sa cunosc adultii de acum care stiu ca pastreaza in ochi mersul in parc, la cupola, chiulitul, urmat negresit de frica de absente, si eventualitatea unei sedinte cu parintii, urcatul in copacul ala mic si intortocheat, piatra cubica din locul unde erau odata leaganele (stiu ei!), chetele pentru o sticla de suc, bataile cu pistoale cu apa, toate distractiile imaginabile la care participam cu un amestec bizar de emotie si iubire care s-a pastrat la fel de puternic, si la care s-a adaugat o recunostinta de nedescris pentru ca au existat, si mai ales, pentru ca au existat ATUNCI.

Ma intristeaza ca ultima data ne-am intalnit la o inmormantare. Ma intristeaza ca Horia nu va veni.

Ma gandesc serios sa repet acum exercitiul cu agenda. Oare cati s-ar incumeta sa scrie ceva?


r

Thursday, March 26, 2009

Tonight the streets are mine

Ne construim singuri pornind de multe ori dintr-un punct microscopic, rezultat al inspiratiei sau al interventiei divine, cine stie. Ne cladim si ne aratam lumii asa cum vrem si asa cum credem ca ni se potriveste sa fim. Ne ridicam, incet incet, si vedem lumea, la fel de 'construita' ca si noi, lume a carei punct de plecare nu se vede, nu se cunoaste si nu intereseaza pentru ca pana la urma viata e scurta si uitam pana si noi care a fost scanteia. Ne fascineaza, ne lipim unii de altii si mai imprumutam cate o caramida care se asterne cuminte mai sus, tot mai sus.

Blondie, anii '80, Paul Frank, mov, verde, galben, culori neon, par tapat, cat eyes, Whitman, ochelari de soare in toate culorile, plastic, cauciuc, ceasuri, Coca Cola, Karim Rashid, unghii rosii si numai rosii, Winnie the Pooh, filme obscure, rochii cu flori mari, in culori puternice, Yoda, strawberry smoothies, scoala 24, cduri si fotografii ascunse pe care nu vreau sa le mai gasesc vreodata dar sper sa nu le pierd, Springsteen oricand si oriunde, lada patului, cutia cu scrisori, Ikea, turcoazul peste toate, micile descoperiri, lentine aburite iarna, Pop Art, biografii, singuratatea aia de care te poti bucura exact in momentul in care ai cea mai mare nevoie (am descoperit ca exista!), crema de corp cu pepene de la Boots, fashion ads, 007, Breakfast at Tiffany's, plaid shirts, Parisul toamna, Parisul oricand, brutaria mea din Marais, cafeneaua de pe colt unde am vazut frizura perfecta si ochelarii de soare asociati aproape automat daca stai sa te gandesti, gara, aeroportul, avioane, plecarea si intoarcerea, regasirea, Oscar Wilde, Eternity Moment...

Tu cum te-ai construit?

Wednesday, March 4, 2009

Wire to wire

Cred ca am mai scris despre sertarele mele. Intotdeauna mi-au placut sertarele, organizarea tuturor lucrurilor care inseamna ceva pentru mine, organizare care sa garanteze atat accesul usor la ele, cat si o satisfactie estetica greu de explicat, mai ales aici. Inceputul acestor sertare este invaluit in mister. Asa imi place sa spun, dar stiu adevarul: am auzit in copilarie ca trecerea timpului permite mintii sa filtreze trecutul si sa pastreze numai amintirile placute, intamplarile cel putin haioase, daca nu speciale si fericite. Ei bine, in scurt timp am realizat ca in cazul meu lucrurile se petrec exact invers, si ca alaturi de mine raman momentele in care peretii m-au strans ca intr-o menghina ruginita si amara, in care am spus “la revedere,” sau am ales solutia ‘nepopulara,’ neinteleasa si prin urmare, blamabila.

Sa revenim insa la sertare… Unele sertare sunt actionate prin telecomanda fiind ultra tehnologizate si raspunzand obsesiv la aceleasi comenzi precise, sau la cifruri pe care nici eu nu mi le mai amintesc. Ele pazesc, de obicei, secrete, retete pentru potiuni magice, coduri sau formulele fericirii, impacarii, iubirii de sine, si a altor ghicitori imposibil de descifrat. Altele sunt de moda veche, se inchid cu chei ruginite care abia se mai rasucesc in yale, si pastreaza cu sfintenie amintirea bunicilor, jocuruile din spatele blocului, cauza cicatricii de pe genunchi, versuri ale unor cantece pe care nu le-am auzit de cel putin 10 ani, dar pe care, ca printr-o dulce minune, mi le amintesc, sau urme de prietenie si loialitate – chestii in general inutile. Sunt si unele standard, nimic deosebit, care adapostesc prejudecati absolut stupide pe care le impart cu alti oameni, prejudecati pe care si eu, ca orice om, cu greu le-as recunoaste din simplul motiv ca nu inteleg de unde au rasarit. Acestea din urma sunt toate din fier, reci si, imi dau seama, foarte usor de deschis.

Printre toate sertarele astea, frumos asezate intr-un spatiu optimizat si imaculat, se afla cateva, dispuse strategic din loc in loc, sertare urate si scorojite, ale caror sine s-au stricat si se deschid foarte greu, sau poate deloc – incerc rar tocmai pentru a evita dezamagirea esecului si groaza ca nu detin controlul asupra lor. In realitate, stiu ca il detin, dar panica se instaleaza usor, ca atunci cand nu-ti gasesti cheile in fata blocului, desi stii foarte bine ca le ai la tine. In sertarele astea sincer nu prea imi mai amintesc ce am pus; sunt clipe in care cred ca sunt goale, dar umbrele care se intrezaresc atunci cand reusesc sa le urnesc ma conving de contrariu. Orice ar fi, continutul lor trebuie sa ramana inchis. Ma multumesc sa-i vad conturul din cand in cand, atunci cand disperarea pune stapanire, si incearca sa ma convinga ca sertarele astea ar fi goale. Doar atunci vreau sa ma intorc inspre ele, sa invoc interventia divina, si sa zabovesc o dupa-amiaza, o zi, sau trei saptamani incercand sa le deschid, sigura fiind de inutilitatea gestului.

Nu imi mai este frica de nimic, nici de renuntare, nici de a accepta ca nu vreau, nu pot si nu stiu cum. Nu ma mai amagesc pentru ca lucrurile sunt clare, si filosofia ieftina de cafenea nu-si are rostul. De curand aproape am reusit sa deschid vreo doua dintre sertarele astea scorojite si am aflat ce fel de om sunt.




What is love but the strangest of feelings?
A sin you swallow for the rest of your life?
You've been looking for someone to believe in
To love you, until your eyes run dry

She lives on disillusion road
We go where the wild blood flows
On our bodies we share the same scar
Love me, wherever you are

How do you love with a fate full of rust?
How do you turn what the savage take?
You've been looking for someone you can trust
To love you, again and again

How do you love in a house without feelings?
How do you turn what that savage take?
I've been looking for someone to believe in
Love me, again and again

She lives by disillusions glow
We go where the wild blood flows
On our bodies, we share the same scar

How do you love on a night without feelings?
She says "love, I hear sound, I see fury"
She says "love's not a hostile condition"
Love me, wherever you are

Love me, wherever you are
Love me, wherever you are
Wherever you are

Tuesday, March 3, 2009

23/the funeral/soul meets body

DISCLAIMER: Postul asta e un manifest anti-indie people :)), oamenii de la noi, desigur. In rest, numai de bine.



Nu credeam ca o sa bloguiesc despre Jimmy Eat World! Desi nu sunt neaparat reprezentativi pentru muzica pe care o ascult in general, imi plac!, si cred ca e timpul sa recunosc. Azi mi-am dat seama ca 23 are mare relevanta in momentele astea, asa ca le-a venit si lor randu'. Am citit recent pe un blog de muzica strainez ca in cazul lor, parerile se impart intre cele doua extreme, adica fie ii iubesti, fie ii urasti - am observat ca in peisajul indie-whatever de pe la noi, e bine sa nu iti placa (alaturi de Death Cab for Cutie sau Band of Horses) pentru ca sunt mainstream sau ceva.

Jimmy Eat World s-au format in Arizona acum vreo 15 ani si au lansat 6 albume. Succesul a venit odata cu albumul "Bleed American," lansat in 2001, de pe care face parte si piesa "The Middle" pe care probabil ca multa lume o stie.

site oficial
myspace
"23" lyrics

***

...si ca sa moara toti coolanii, ne intoarcem si spre celelalte doua big no-nos of cool: Band of Horses si Death Cab for Cutie (si pentru ca in my mind, they go hand in hand)



Band of Horses s-au format in Seattle, dar s-au mutat repede inspre sud, mai precis in Carolina de Nord where they belong. Unpretentious southern rock, great tunes, there's just a great overall vibe to them.




site oficial
myspace
"the funeral" lyrics

***




Death Cab for Cutie hail from the wonderful state of Washington. S-au format in 1997 si au lansat opt albume, ultimul, "Narrow Stairs," in mai 2008. Solistul, Ben Gibbard, a facut si The Postal Service, canta si singur, are si proiectul lui solo, All-time Quarterback. Viva the nerds!

Death Cab for Cutie - Soul Meets Body (CD: Plans, 2005)

site oficial
myspace
"soul meets body" lyrics

tonight I'm swimming to my favorite island


(wikipedia)

(Smog), adica Bill Callahan:


Monday, March 2, 2009

it's like learning a new language

"This is Leif Erickson"