Agende, amintiri, U2

In scoala generala exista obiceiul de a avea o agenda pe care sa o dai mai tuturor colegilor pentru ca ei sa o completeze cu impresii despre tine, preferinte personale, sfaturi, si asa mai departe - un fel de oracol upgradat, asa pentru clasele mai mari (a se citi: 5-8). Am avut si eu doua asemenea agende pe care le-am redescoperit cu imensa placere si-n liceu, la fel ca si azi. Exista insa, fara nicio mirare, o diferenta foarte mare de perceptie, dar si de pozitionare fata de cele scrise acolo.

Ma tot gandesc ce-or face oamenii aia, si mai ales, ce fel de oameni or fi devenit. Cu multi am pastrat legatura, cu unii pana chiar recent, dar e la fel de adevarat ca de altii nu mai stiu mare lucru. Anul viitor voi organiza (deja m-a anuntat o colega ca asa s-a decis:) reuniunea de 10 ani de la terminarea scolii generale. Sunt nerabdatoare sa-i vad, sa stam in bancile alea (s-or mai fi schimbat, dar macar parchetul e acelasi cu siguranta), sa ne intoarcem la cei din spate, sa ne lungim gatul pana la cei din fata, sa radem si sa tropaim prin clasa. Sunt convinsa ca asa va fi! Mi-e dor de ei, de copiii de atunci, vreau sa cunosc adultii de acum care stiu ca pastreaza in ochi mersul in parc, la cupola, chiulitul, urmat negresit de frica de absente, si eventualitatea unei sedinte cu parintii, urcatul in copacul ala mic si intortocheat, piatra cubica din locul unde erau odata leaganele (stiu ei!), chetele pentru o sticla de suc, bataile cu pistoale cu apa, toate distractiile imaginabile la care participam cu un amestec bizar de emotie si iubire care s-a pastrat la fel de puternic, si la care s-a adaugat o recunostinta de nedescris pentru ca au existat, si mai ales, pentru ca au existat ATUNCI.

Ma intristeaza ca ultima data ne-am intalnit la o inmormantare. Ma intristeaza ca Horia nu va veni.

Ma gandesc serios sa repet acum exercitiul cu agenda. Oare cati s-ar incumeta sa scrie ceva?