Postul asta este despre tot si despre nimic. S-au intamplat atat de multe in ultimele zile, iar eu sunt din ce in ce mai obosita si mai dezarmata. Tu stii, dar stii si tu, ca si mine, ca nu este suficient. Daca privesti adanc in toata situatia asta vei vedea ca nu avem o iesire cu care sa putem trai dupa aceea. Sunt multe usi, dar nu duc nicaieri. Oricum ne-am rasuci, oricate usi am deschide, altele, multe, se inchid. Unele lucruri nu se pot rezolva doar pentru ca ne dorim. Intre noi cuvintele si-au pierdut din semnificatii, e una dintre putinele ocazii in viata mea cand simt ca niste cuvinte nu pot ilustra ceea ce gandesc si imaginile care mi se succed prin fata ochilor cand ma gandesc la tine. Ti-am spus si tie, poate ca daca as fi in exterior, as privi altfel situatia asta, si as pune o intrebare retorica de genul, "dar ce e asa greu?" dar eu nu sunt in exterior. Din exterior nu as constientiza ca unele sacrificii se pot face, dar dupa ele nu mai vine viata, ci o prelungire a agoniei pe care o simti cand intervine renuntarea aia mare despre care vorbeam intr-un post anterior. Sacrificiile nu sunt greu de facut pentru ca pana la urma vorbim de un moment, o clipa in care totul pare (mai) simplu, in care ti se pare ca ti s-au deschis larg ochii, si ca intr-adevar poti face lucrurile asa cum vrei. In realitate, noi doi am vazut cel mai bine ca lucrurile nu stau chiar asa.
In alta ordine de idei, imi vine in minte un vers dintr-o piesa veche, pe care o ascultam frenetic in adolescenta, genul ala de '90s rock ballad care era pe primele locuri in topuri, dar era totusi respectabila. (Imi amintesc cat ii placea lui Vali in liceu!) Iris de la Goo Good Dolls. Nenea ala zicea cam asa, "when everything feels like a movie, you bleed just to know you're alive." Nu prea am inteles la vreme aia ce insemna, suna bine si atat. Probabil ca nici acum nu inteleg cu adevarat, pentru ca in fond fiecare extrage inteles de unde si cum ii convine. Zilele astea au fost ca un film, pe alocuri thriller, uneori horror, dar in majoritatea timpului, o comedie neagra. Si am avut o revelatie vorbind cu Bogdanel la telefon: cacatul zboara in jurul nostru, nu exista nicio logica, niciun sens ascuns in toate mizeriile care ni se intampla, totul e random. Nu exista nici macar noroc, sau o coada la care stam toti pentru a fi improscati cu rahat. Rahatul zboara, e in miscare continua si uneori te loveste. Din senin. Fara logica. Fara inteles. Fara "de ce" sau "de ce eu."
De ce nu tu? De ce nu eu?
In alta ordine de idei, imi vine in minte un vers dintr-o piesa veche, pe care o ascultam frenetic in adolescenta, genul ala de '90s rock ballad care era pe primele locuri in topuri, dar era totusi respectabila. (Imi amintesc cat ii placea lui Vali in liceu!) Iris de la Goo Good Dolls. Nenea ala zicea cam asa, "when everything feels like a movie, you bleed just to know you're alive." Nu prea am inteles la vreme aia ce insemna, suna bine si atat. Probabil ca nici acum nu inteleg cu adevarat, pentru ca in fond fiecare extrage inteles de unde si cum ii convine. Zilele astea au fost ca un film, pe alocuri thriller, uneori horror, dar in majoritatea timpului, o comedie neagra. Si am avut o revelatie vorbind cu Bogdanel la telefon: cacatul zboara in jurul nostru, nu exista nicio logica, niciun sens ascuns in toate mizeriile care ni se intampla, totul e random. Nu exista nici macar noroc, sau o coada la care stam toti pentru a fi improscati cu rahat. Rahatul zboara, e in miscare continua si uneori te loveste. Din senin. Fara logica. Fara inteles. Fara "de ce" sau "de ce eu."
De ce nu tu? De ce nu eu?
And the clouds keep rolling on in:
0 comments:
Post a Comment