the ultimate rant

Uneori mastile cad. Cad si se sparg de pamant. Ti se accelereaza respiratia, iti dai seama ca inca esti om, si respiri, pentru prima oara de mult timp, cu adevarat. Respiratia a devenit un laitmotiv pentru mine, si e ciudat cum iti poti da seama in momentele cele mai neasteptate ca autismul poate fi spulberat de o mocha bauta in tihna pe un fotoliu la starbucks.

La sfarsitul fiecarei zile sunt singura. Persoana intai se cere in situatia asta, credeti-ma. Te simti singur, dar nu neaparat nefericit. Daca spui cuiva ca te simti singur, automat primesti compatimire si daca esti foarte norocos, chiar si o imbratisare. Char si la sfarsitul unei zile pe care pana si eu o recunosc ca fiind minunata (fara vreun strop de ironie), tot singura ma simt. Si in ciuda cliseului, cred ca singuratatea mi s-a tatuat in creier, si mai mult, pe piele. Singuratatea nu mai doare, nu ma mai deprima, nici nu ma mai nemultumeste - o accept, o iau asa cum este, si o car in gluga hainei zi de zi. Mi-e frica, recunosc, sa intorc brusc capul si sa ma uit in spate - la modul cel mai propriu - fiindca exista posibilitatea ca singuratatea sa-mi sara in ochi si sa ma orbeasca. O port cu mine, dar nu vreau sa o vad. Am realizat ca nu o resping pentru respingerea ar fi artificiala, nu ar fi o reactie, ci o lupta. Si cu singuratatea nu poti lupta, orice ar spune orice barbat, prieten, terapeut, sau necunoscut de pe strada. Nu imi mai plang de mila pentru ca pana la urma singuratatea ti-e data din nastere, precum talentul la desen sau urechea muzicala. Singuratatea nu e niciodata o alegere, nu e stil de viata, nu e moft, si nu e aroganta desi multi m-au acuazat de toate astea. Singuratatea e amprenta divina, e un dar si tot ce trebuie sa facem e sa invatam sa il fructificam si sa il implinim. Dar, cel mai presus, cred eu, singuratatea trebuie sa ne invete sa o recunoastem si in alti oameni, oricat de mult s-ar chinui sa o ascunda, sa o reperam si sa ii vedem frumusetea.

Singuratatea nu e un lucru cu care sa te impaci usor. Frica, faptele bune, prietenia, iubirea, succesul, bucuria, tristetile, dorul, mortalitatea, credinta, nimic nu o altereaza, nimic nu o reduce. Singuratatea asta de care vorbesc nu este esec amoros, nu e frustrare, nici intristare, nici lipsa, nici dor. Singuratatea asta este aparent inexplicabila, si cu cat cauti o justificare pentru ea, cu atat esti mai aproape de miezul ei, si cu atat mai insuportabila devine. Tristetea poate sa creasca, la fel si frustrarea, sau nemultumirea, dar numai cand toatea astea se consuma, putem sa lasam intr-adevar singuratatea sa straluceasca, sa ne ghideze, si sa ne calmeze.

Altii o explica mult mai bine, tot ce trebuie sa facem este sa ascultam cu atentie.