Pot să scriu asta tocmai pentru că tu nu o vei citi niciodată. Nu ştiu ce m-a făcut la ora 6 dimineaţa să mă dau jos din pat, să mă îmbrac şi să merg în locul acela. Probabil că singurătatea şi insomnia au devenit insuportabile fără să-mi dau seama, în timp ce zăceam rugându-mă să adorm şi să se oprească totul, măcar preţ de câteva ore. Nu am de unde să îmi cumpăr un pachet de ţigări aşa că încep să grăbesc pasul. Ajung repede în faţa intrării în parc, clipă în care înlemnesc ca un copil scos la tablă, şi simt că vreau să mă întorc. Păşesc luându-mi un elan considerabil. Mă aşez pe a doua bancă de pe aleea din dreapta după ce inspectez amănunţit banca cu pricina. Surpriză, sunt singură şi aici, în oaza neaşteptat de verde, amenajată cu nesperat de mult bun gust. O fi cartierul... cine ştie.
Băncile sunt din ce în ce mai reci pe măsură ce te cufunzi în parc. Şi asta nu e o metaforă, chiar sunt sensibil mai reci deşi bate soarele destul de puternic având în vedere momentul zilei. Mă aventurez, călcând cu atenţie pe fiecare dală lustruită ca să nu strivesc nicio amintire care mă face să revin aici de fiecare dată, ca un last resort, o ţigară ascunsă, un secret stash la care speri să nu apelezi niciodată contând pe voinţă, deşi ştii bine că o să pierzi pariul cu tine însuţi. Poate nu o să mă crezi, dar banca noastră este neschimbată, neatinsă de planurile măreţe ale primarului de sector care a transformat, se pare, muntele de pietriş şi dalele sărite într-un monument dedicat florilor, potecilor frumos pietruite şi al ierbii tunse la linie. Mă declar impresionată. Banca noastră aşadar, a fost la fel de sărită din schema ca şi noi.
Începe să apară din ce în ce mai multă lume, zgomotele de paşi se înteţesc prevestind alţi şi alţi cetăţeni matinali care-şi plimbă câinii, semn că am venit prea târziu. Asta cu "niciodată nu e prea târziu" e o mare porcărie. De cele mai multe ori este prea târziu. Mă simt mai nebună, şi în acelaşi timp mai echiibrata ca oricând plângănd pe furiş, în mijlocul unui pseudo-parc de care mi-a luat 5 ani să mă despart.
Băncile sunt din ce în ce mai reci pe măsură ce te cufunzi în parc. Şi asta nu e o metaforă, chiar sunt sensibil mai reci deşi bate soarele destul de puternic având în vedere momentul zilei. Mă aventurez, călcând cu atenţie pe fiecare dală lustruită ca să nu strivesc nicio amintire care mă face să revin aici de fiecare dată, ca un last resort, o ţigară ascunsă, un secret stash la care speri să nu apelezi niciodată contând pe voinţă, deşi ştii bine că o să pierzi pariul cu tine însuţi. Poate nu o să mă crezi, dar banca noastră este neschimbată, neatinsă de planurile măreţe ale primarului de sector care a transformat, se pare, muntele de pietriş şi dalele sărite într-un monument dedicat florilor, potecilor frumos pietruite şi al ierbii tunse la linie. Mă declar impresionată. Banca noastră aşadar, a fost la fel de sărită din schema ca şi noi.
Începe să apară din ce în ce mai multă lume, zgomotele de paşi se înteţesc prevestind alţi şi alţi cetăţeni matinali care-şi plimbă câinii, semn că am venit prea târziu. Asta cu "niciodată nu e prea târziu" e o mare porcărie. De cele mai multe ori este prea târziu. Mă simt mai nebună, şi în acelaşi timp mai echiibrata ca oricând plângănd pe furiş, în mijlocul unui pseudo-parc de care mi-a luat 5 ani să mă despart.
0 comments:
Post a Comment