the saddest sound

Postul ăsta îmi stă pe creier de câteva zile, poate pentru că se apropie ziua mea şi dintr-un motiv sau altul, 16 iunie înseamnă întotdeauna şi o privire în trecut. Nu fac bilanţuri (oi fi prea tânără...), dar nu pot să nu mă gândesc la bucuriile altor ani şi la cât de mult însemna ziua asta când eram copil. Mă gândesc că din moment ce îmi amintesc perfect scene de când aveam 5-6 ani, iar din anii trecuţi îmi lipsesc secvenţe întregi, o însemna că încă sunt copil şi că nu mi-am pierdut capacitatea de a selecta şi lipi imagini după bunul meu plac, fără logică sau vină.

Din ciclul amintirilor "de demult" face parte şi piesa următoare, şi de fapt, trupa în sine - una cu care am crescut şi care mi-a educat gusturile în materie de muzici. Îmi amintesc cum îmi spunea tata cu mândrie că "asta e muzică adevărată," iar eu făceam ochii mari şi urechile pâlnie chiar cu mult, mult, mult timp înainte să înţeleg ceva din "El Condor Pasa." Piesa asta ar fi numărul 1 pe soundtrack-ul copilăriei mele, pe care îl vizualizez ca un mix tape cu etichete scrise de mână, care ar conţine, alături de Simon & Garfunkel, cu siguranţă, mult Duran Duran, Depeche Mode, ceva Queen (numai ca să-i fac în ciudă copilului de atunci care respingea orice avea legătură cu trupa asta), "I'm still standing" a lui Elton John, "Maggie May," şi măcar câte un Prince, Michael Jackson şi Bob Dylan.


Revenind la Simon & Garfunkel.... "The Sound of Silence" a fost lansat în Septembrie 1965 şi inclus apoi pe coloana sonoră a filmului "The Graduate" din 1967, o adevărată legendă a cinematografiei, şi primul rol major pentru Dustin Hoffman. Paul Simon a compus piesa imediat după asasinarea lui Kennedy, dar versurile au venit ceva mai târziu, în intimitatea pe care numai sunetul de chitară o poate întreţine, într-o cameră întunecată, la adăpostul ecoului şi al singurătăţii.

Hello darkness, my old friend,
I've come to talk with you again,
Because a vision softly creeping,
Left its seeds while I was sleeping,
And the vision that was planted in my brain
Still remains
Within the sound of silence.
In restless dreams I walked alone
Narrow streets of cobblestone,
'neath the halo of a street lamp,
I turned my collar to the cold and damp
When my eyes were stabbed by the flash of a neon light
That split the night
And touched the sound of silence.

După câteva certuri şi pauze, Simon & Garfunkel s-au despărţit în anul 1970, în culmea succesului, lăsând în urmă milioane de fani dezamăgiţi şi zeci de piese care au intrat în istoria muzicii, cum ar fi "The Boxer," "Mrs. Robinson," "Hazy Shade of Winter," "Cecilia" ş.a. În anul 1981 s-au reunit pentru un concert în Madison Square Garden din New York, unde au cântat în faţa unui public de 500 de mii de persoane venite din toată America. În Octombrie 2009 au susţinut două concerte pe aceeaşi arenă, în faţa unui public la fel de entuziast şi, aş adăuga eu, cel puţin la fel de norocos precum cel din '81. Mai jos găsiţi înregistrarea piesei "The Sound of Silence," cântată în 2009 de doi moşuleţi cu aceleaşi voci calde şi cristaline pe care le aveau cu peste 40 de ani în urmă.

La Simon & Garfunkel mă întorc cu religiozitate de fiecare dată, şi-i ascult cu aceleaşi urechi pâlnie şi azi, pentru a mia oară: