Untitled

A change has come

,Iubesc casa asta. Nu gasesc o introducere mai potrivita pentru ca e chiar atat de simplu.
Iubesc fiecare coltisor, fiecare perete, fiecare centimetru de fereastra curata si luminoasa prin care intra, fara exceptie in fiecare dimineata, multa lumina, un nou inceput, o caldura pe care in nicio alta parte nu am simtit-o.
Iubesc canapeaua moale, fara muchii, pe care stau intinsa la sfarsitul fiecarei zile si ascult politica, cu ochii inchisi ca sa nu le vad fetele schimonosite in lumina stridenta a televizorului si televiziunii.
Iubesc mobila alba pe care mi-am dorit-o atat de mult incat simt ca am avut-o dintotdeauna, asezata haotic in sufrageria mea neasortata, eclectica si informala.
Iubesc bucataria mea mare, deschisa, fara perdele sau jaluzele.
Iubesc dormitorul cu dulap imens, in care am inca, believe it or not, vreo 2 rafturi goale; comoda de la fereastra pe care se odihneste dintr-o fotografie, Audrey, si lumina care se odihneste in fiecare zi in pat.
Iubesc revistele de pe si de langa noptiera, asezate una peste alta, intr-o ordine pe care probabil numai eu o inteleg.
Iubesc pana si usa simpla de lemn, fara numar pe ea.
Iubesc casa asta pentru ca in ea pot, in sfarsit, sa fiu eu pana in cel mai mic detaliu, pot sa ma desfasor, sa gandesc, sa scriu, sa ascult, sa imi doresc, sa ma ascund sau sa ma las (re)gasita oricand simt nevoia.
Iubesc casa asta nu pentru toate obiectele din ea, nu pentru confort sau estetic, ci pentru sentimentul de siguranta si avantul de care nici nu stiam cata nevoie aveam.

Despite all my rage I am still just a rat in a cage

November, 11:
Dear diary,
I am completely healed.

I'd like to dedicate this one to you-know-who

E greu sa recunoastem ca alegem gresit. Asta nu e un post pretentios si filozofic. Este o analiza "la rece," cat de rationala se poate avand in vedere situatia aberanta in care ma aflu/ne aflam. Cred ca si mai greu decat a recunoaste seria de greseli este sa ne uitam in oglinda si sa ne vedem lasitatea, frica - de multe ori inexplicabila, impulsurile gresite si neintelese, lipsa de determinare, toate defecte caracterizante pentru natura umana in esenta ei, si in ciuda acestui fapt, nu mai usor de tolerat sau acceptat. Ma intreb de ce alegem oamenii nepotriviti, de ce ne trezim in urma trecerii timpului ca suntem si mai lasi, si mai tristi, si mai singuri. Relatiile ratate, deprimante, epuizate inainte de vreme nu ne imbogatesc. Nu invatam decat sa fim mai precauti, mai tristi, mai lasi, mai singuri. Nu invatam nimic pentru ca in urma unui esec nimeni nu poate trece printr-o autoevaluare sincera, si nu poate trage concluzii utile. De fapt, nimeni nu poate fi obiectiv cu privire la sine. In realitate, daca ma gandesc mai bine, nimeni nu poate fi obiectiv punct. Asta cu obiectivitatea e o porcarie, un alt sistem care ne ajuta sa ne evaluam pozitiv reactiile si deciziile, care ne ajuta sa ne gasim scuze atunci cand nici macar noi, in subiectivitatea noastra absoluta, nu le mai putem formula. Toti avem nevoie de "the grand gesture," nu stiu cum sa-i zic in romana. Stii tu, e momentul ala in care iti zici "fir-ar al dracu, o sa incerc orice," lucrul ala pe care nu credeai ca o sa-l faci, clipa in care toate calculele, gandurile si "what if"-urile se duc pe apa sambetei, si INCERCI. E mult sa ceri asa ceva, stiu asta, dar sunt momente in care vrei sa ai sentimentul ca nu ai limite, si ca poti sa crezi din nou in ceva cu adevarat, ca nu exista scuze lamentabile de oameni batrani si prea calculati. Altfel, ce sens mai are? Acolo cred ca este cheia "succesului," am mai scris ca eu cred ca lucrurile marete nu se fac in etape, pas cu pas, cu incetisorul din simplul motiv ca viata este limitata, iar natura umana, nestatornica si nerabdatoare. Sau poate doar eu sunt asa.

So where's our grand gesture?

Is someone getting the best of you?