Cand vine vorba despre iubire nu sunt genul de persoana determinata si puternica. Nu ma razvratesc impotriva lucrurilor, si, in ciuda naturii mele mereu nemultumite, le iau asa cum sunt pentru ca nu cred ca poti schimba the swing of things din acest punct de vedere. Nu incerc sa induplec zeii, nu ma duc la biserica, nu ma rog sa fie bine si nu ma astept ca pentru ca exista niste sentimente, ele sa se si implineasca, doar pentru ca sunt ale mele. De fapt, tocmai asta e minusul in toata problema - faptul ca sunt ale mele. Si nici nu e vorba despre pesimism. Cred ca fiecare dintre noi are dintotdeauna sentimentul inexplicabil ca un anume lucru este out of reach, poate fi ceva mic sau o chestie majora. In realitate, nici asta nu conteaza, influenteaza doar cata atentie acorzi respectivului lucru in functie de locul pe care-l ocupa in viata de zi cu zi. Mie iubirea nu mi s-a parut niciodata cheie, sau poate ca m-am antrenat inca din vremuri imemoriale sa nu mi se para asa din dorinta de a ma proteja. Intotdeauna am simtit ca o sa am puterea si perseverenta pentru a lupta pentru ceea ce imi doresc, si ca, in acelasi timp am si sanse reale de a ajunge unde imi doresc. Insa cand vine vorba despre sentimente, totul se incetoseaza si se intuneca. Iubirea cred ca e singurul taram unde lupta nu te duce inainte ci inapoi. Cred ca sentimentele trebuie sa curga, nu sa fie indesate intr-un sac urat si vechi si tarate in spate precum pietre de moara. In my book, lupta si iubirea sunt incompatibile.
And now, the crazy beautiful man:
