Plang pentru prima oara fara lacrimi. Ochi uscati, schimonositi de o apasare care nu se poate concretiza. Plang ca un copil rasfatat, zgomotos si enervant, dar fara lacrimi. Ma simt ca un om care a fost imobilizat la pat pentru o perioada lunga de timp, si acum trebuie sa invete sa mearga din nou. Dupa unele accidente insa, nu te mai poti recupera, si inca o data mi-am confirmat incapacitatea de a pasi cu incredere, cu inima deschisa. Speram sa iti pot spune toate astea in fata, sa te pot tine de mana si sa fiu senina. Se pare ca inca nu m-am obisnuit nici eu cu gandurile astea... Paraplegic for life - that's me.
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
0 comments:
Post a Comment