Kym & Leonard

Azi am vazut doua filme. In loc sa lucrez, desigur. N-aveam inspiratie si mi-era clar inca de dimineata ca nu va fi o zi productiva, chiar din contra. Revenind...am vazut doua filme: "Rachel Getting Married" si "Two Lovers", ultimul film al lui Joaquin Phoenix, terminat dupa ce a decis sa se lase de meserie. Desi diferite din multe puncte de vedere, filmele astea tintesc in aceeasi directie, pentru mine cel putin: influenta distructiva a familiei, chiar si cand este bine intentionata si iubitoare. Sau poate ar trebui sa spun, mai ales atunci.

Atentie, SPOILERS!

"Rachel Getting Married" este o incursiune facuta din prezent catre trecutul unei familii, presarata cu multe reprosuri, regrete si suferinte inabusite care insa abia asteapta sa iasa la suprafata. Dincolo de faptul ca intreg scenariul este extrem de realist, decorul de asemenea, deosebit de banal, casa familiei arata exact cum te astepti sa arate (si asta e un plus in cazul acestui film), personajele sunt surprinzator de profunde si bine conturate pentru un film american de 2 ore. Avem doua surori: pe de-o parte, Rachel, cea care se marita si la nunta careia vine Kym, oaia neagra a familiei, care de vreo 10 ani sta mai mult pe la rehab. Rachel este imaginea perfectiunii, viitorul ei sot de asemenea: fericiti, echilibrati, promitatori, iubitori si respectuosi cu parintii si de fapt, cu toti cei apropiati. Kym incearca din rasputeri sa faca parte din propria familie, iar zbaterea ei cu trecutul (sunt mai mult de spus aici, dar nu fac obiectul postului meu) nu se poate incheia tocmai din cauza celor care spun ca vor sa o ajute, si ca o sustin. Din momentul in care se urca in masina parintilor ei care vin sa o ia acasa de la rehab, simti ca iubirea familiei este otravita. Desi plini de bune intentii, ei nu fac decat sa-i adanceasca sentimentele de izolare si disperare. Cu ei nu poate comunica, dar Kym nu este cea disfunctionala din punct de vedere emotional si afectiv: ea isi iubeste familia si inca de la inceput manifesta o dorinta aproape obsesiva de a comunica si a se apropia de ei. Tatal o trateaza ca pe un bibelou de portelan ciobit pe care cu greu a reusit sa-l repare, si pe care vrea sa-l pastreze asa pentru totdeauna. Ce este cel mai frustrant si pentru Kym, dar si pentru privitori este grija lui pentru integritatea ei fizica, si lipsa totala de interes fata de starea ei emotionala, vizibil zdruncinata. Un mare plus este imaginea, si camera work in general, de multe ori am avut senzatia ca personajele sunt surprinse de camera si nu invers. A+ pentru faptul ca fiecare cadru este semnificativ, nu exista niciun detaliu aruncat la intamplare sau la deruta.

Filmul asta e o radiografie foarte buna si clara a vietii de familie, vazuta din perspectiva unui om cu defecte, cu probleme, cu ranchiuna si de cele mai multe ori, disperare. Filmul ilustreaza perfect, dupa parerea mea, influenta nefasta a parintilor si a rudelor apropiate in procesul de "refacere" indiferent de cauzele prabusirii individului in discutie. Familia nu poate sa te ajute, si cu cat sunt mai amabili si protectori, cu atat te simti mai nebun, mai gresit, mai ratat. Dupa cum nu poti (sau mai bine zis, nu are rost) sa construiesti o casa pe un teren nesigur, la fel nu poti sa te "inalti," cu precadere in urma unei caderi, sub aripa parintilor, chiar daca ei sunt intelegatori si te sprijina. Nu o poti lua de la inceput in exact acelasi cadru, este pana la urma o chestiune de logica simpla. Daca toate conditiile sunt aceleasi, degeaba incerci sa corectezi ceva la tine, sa inveti, sa te cunosti, sa vrei sa mergi mai departe. Cred ca daca suntem sinceri, toti putem sa recunoastem ca ne-am simtit bine in casa parinteasca pana intr-un anumit punct. Dupa acest punct, casa, alaturi de cei care locuiesc in ea, de mobila, de scartaitul unei usi, de niste reguli si rigori pe care iti dai seama ca nu mai are rost sa le contesti, toate aceste lucruri sunt TOXICE. In plus, dupa o cadere, refacerea cere introspectie, cere maturitate, capacitatea de a depasi un obstacol si de a tine capul sus stiind care-ti sunt defectele si calitatile.

"Two Lovers" mi-a placut enorm. Este un film-capodopera prin simplitate, sinceritate, si sentimentul ala de inchis, de irespirabil intr-un cadru banal. Nu multe filme (bune) il pot creea si mai ales, intretine aproape doua ore cu atata succes si demnitate. Personajele devin patetice exact in masura in care poti, ca privitor, sa intelegi si sa accepti. Nu se naste nicio tragedie, nimeni nu moare, nimeni nu se arunca de pe vreo stanca - desi la final iti doresti arzator ca asta sa se intample. M-am trezit spre final, cand recunosc ca am anticipat deznodamantul, sa imi doresc ca macar unul dintre ei sa moara. Ar fi facut finalul tragic, si in acelasi timp, mai usor de suportat tocmai pentru ca ar fi fost usor exagerat si deci, mai putin real.

Leonard este omul care incearca initial sa-si multumeasca parintii pentru ca simte ca le datoreaza si ca poate daca-i asculta, si cauta sa se reintegreze in familie, in camera lui mica si sufocanta, in casa intunecata si fara pic de intimitate, va putea sa depaseasca o perioada neagra din viata sa. Leonard vine, dupa cum aflam tarziu in film, dupa o deceptie amoroasa care l-a dus spre o tentativa de sinucidere, multa terapie si tot atata medicamentatie. Parintii ii sunt, evident, alaturi - il cocolosesc, ii poarta de grija, il intreaba, se comporta cu el ca in adolescenta, vor probabil sa-si regaseasca fiul fara a face vreun efort sa inteleaga, sa comunice cu substanta, sa gaseasca un limbaj comun. Sunt doi batranei apasatori, intr-o casa vesnic intunecoasa, cu un perete decorat cu fotografiile arborelui genealogic al familiei evreiesti traditionale. In casa asta, de la inceput simti ca nu se poate respira, ca trebuie sa se vorbeasca incet si masurat pentru a nu deranja o liniste profunda care sugruma infinit mai mult decat haosul. Leonard merge pe varfuri, nu tranteste usi, nu agita spiritele, raspunde respectuos, nu se revolta - la inceput da senzatia ca nu poate. Apoi, pe parcurs, iti dai seama ca de fapt nu vrea, si asta din respect si recunostinta.

Desigur, dupa cum sugereaza si titlul, filmul este centrat (aparent, a mon avis) pe o dilema amoroasa, doua variante, doua cai, doua vieti posibile. Leonard se gaseste la jumatatea distantei dintre doua femei total opuse, care vin cu doua perspective total diferite asupra viitorului. Leonard oscileaza doar la suprafata, si asta pentru ca intotdeauna calea dorita este cea care necesita sacrificii, iar el nu vrea sa sacrifice fericirea si bunastarea parintilor (si aici e mai mult de spus, vedeti filmul!), si atunci cedeaza pentru cateva momente. Aici intervine imaginea clara a otravei care zace in iubirea dintre copil si parinti dupa punctul pe care l-am determinat mai sus. Omul cu trecut, cu experiente, cu deziluzii, nu mai este copilul parintilor sai, este, in engleza din lipsa unui echivalent la fel de reusit, his own man. Asta nu anuleaza relatia cu parintii, nu anuleaza vizitele, comunicarea, dar ar trebui sa anuleze dependenta emotionala care nu duce decat la stagnare si nefericire. Leonard, dupa cum este de asteptat, alege calea care-i satisface (si) pe parinti. Iti dai seama ca privitor ca si el are nevoie sa aleaga aceasta cale tocmai pentru ca aceea pe care si-o dorea a fost compromisa, si atunci are nevoie de consolare, de siguranta, de familiar(l). Leonard are nu numai moralul, dar si orgoliul, distruse, si unde sa te duci sa iti lingi ranile daca nu in sanul familiei? GRESIT. In clipa in care scoate inelul si i-l da Sandrei e imposibil sa nu simti ca intreg universul sau a fost demolat. Consolarea de scurta durata de care are nevoie va fi platita inzecit, chiar daca viata care se prefigureaza alaturi de Sandra nu va fi neaparat nefericita. Unele compromisuri sunt pur si simplu prea mari, si atunci cand le faci accepti practic sa renunti la propria viata.