Simt fiecare fir de par cum atinge bumbacul colorat al fetei de perna. Am parul mai lung decat l-am avut vreodata in ultimii ani, o inseamna si asta ceva. Terapeuta o sa stie sa-mi explice cu siguranta. Sa inspectam imprejurimile: paharul de vin este gol si asezat cu grija pe birou, cojile de mandarile sunt peste tot iar mirosul lor persista in camera. O scena perfecta daca ma intrebati pe mine. Un decor de iarna pasnic si frumos, exact asa cum ar trebui sa fie acum, cu mai putin de doua saptamani inainte de Craciun (noroc cu Realitatea, ca altfel nu-mi dadeam seama cat de aproape este). Insa nimic nu e linistitor. Nimic nu poate fi mangaietor, confortabil, pasnic, necontondent. Umbra e tot acolo. E acolo de cateva nopti bune si refuza sa dispara sau macar sa nu ma mai priveasca in timp ce incerc sa adorm - stradanie si-asa destul de grea fara sa se holbeze cineva la mine.
Observ cu stupoare ca daca tin capul pe perna, umbra creste si devine cu adevarat reala. Este, cred, la etajul 5 sau 6 al blocului unde locuieste Silvia. I-as spune, dar nu vreau sa se sperie - nici ea, nici umbra. Nu am putut niciodata sa ma uit fix in directia ei de teama ca ar putea sa cada de la etaj si sa-si fractureze ceva. Incerc sa o evit asa cum pot. Pana acum diverse mici stimulente intelectuale si spirituale m-au ajutat sa ma obisnuiesc cu aceasta aparitie nocturna bizara. Azi e altfel. Daca intorc capul, ceafa imi arde si imi pare mai apasatoare si vie decat daca o privesc. Nu este bine in niciun fel. Ma dau jos din pat, ma incalt cu prima pereche de tenesi de care ma izbesc in intuneric, pe hol, si ies pe usa. Pasi mici sacadati intr-un intuneric de smoala din care stiu ca nu am scapare in ciuda luminilor stradale, acum parca mai mici si palide ca oricand.
Un pas in fata celuilalt, pasi mici, mecanici, durerosi si infricosatori. Pasi multi, unul dupa altul, intr-o ordine militareasca pe care nu am inteles-o de fapt, niciodata. Umbra se inalta, sau eu am coborat, nu-mi pot da seama pentru ca bezna e coplesitoare in acest punct. Cuvinte zburatoare mi se aseaza pe umeri. Ma apasa, mersul devine o corvoada. Cuvinte mici, sacadate care pana la urma nu inseamna nimic. M-am apropiat de umbra, lumina ce se odihneste in stalpuri se intensifica, iar fereastra ramane fixa. Ciudat, ma asteptam sa se inchida brusa si cineva sa traga niste draperii lungi si grele din velur albastru roial. Nu s-a intamplat asa, ce surpriza. Ridic ochii din pamant si ii deschid cat pot de mult pentru a-mi confrunta deziluzia asa cum fac de fiecare data, cu aceeasi determinare, si ma gandesc cator oameni ar trebui sa le multumesc pentru ca datorita lor am curajul de a sta la ora 3.47 sub umbra, si a vedea ca nu este doar una, ci sunt mai multe. Mult mai multe, si zboara trasnite dintr-o parte in alta, de sus jos, si de jos pana pe acoperis, in miscari ciclice si imposibil de deslusit pentru neavizati. Poate asa se explica faptul ca numai eu le privesc, inmarmurita, sevrajul.
A doua zi la pranz voi iesi putin sifonata, putin rusinata din casa. Voi trece pe langa blocul plin de umbre si nu ma voi mai intreba ce fac, cine sunt si de ce se incapataneaza sa se holbeze la mine in fiecare noapte.
O singura data mi-au mai fost aduse "catrafusele" in doua pungi mari si grele. Azi mi-am amintit de ziua aia, in curtea facultatii, ce singura ma simteam, ce ciudat a fost sa dau bratara jos de la mana, si s-o arunc intr-o cutie de carton albastru in incercarea disperata de a uita totul cat mai repede cu putinta. Ce ciudat sa incerc azi, din nou, acelasi sentiment.
