E bun si zacutul in cabina de dus la ceva. Te poate ajuta, spre exemplu, sa intelegi de ce iti este frica, de ce te feresti cu atata putere. Te poate face sa zambesti la gandul ca daca ai pune jumatate din efortul de a te apara in ceva constructiv, acum n-ai mai zace cu apa rece in cap candva la 6 dimineata incercand sa te trezesti, fara mare succes de altfel… Stam toti la o masa, toti atat de fashionably emotionally (un)available… so pretentious. Fiecare se mandreste cu gaurile lasate de ex-lovers, ex-friends si Xs in general.
E ciudat cum uitatul la placile de faianta de pe zidul din fata mea ma hipnotizeaza. Chitul dispare cu cat ma uit mai puternic si mai profound. Liniile se estompeaza, marginile se rotunjesc…imi dau seama ca e chestie de perspectiva. Totusi, nu pot sa nu ma gandesc ca daca m-as uita cu tot atata staruinta la posibilitati abstracte as reusi sa le pun in practica. Nu zic mai mult ca n-are sens; cel putin nu pana cand nu ma despart de ganduri hiperbolizate de fericire si implinire alaturi de oameni care sunt fericiti si impliniti fara mine. Trebuie mai intai sa inteleg cum un prieten de-o viata te abandoneaza; si nici macar nu o face atunci cand ai mai mare nevoie, ci in clipa in care el nu mai are. Si ce este cel mai trist e ca nu realizeaza ca prieteniile din copilarie nu pot sari in aer pur si simplu, ele te macina inainte sa inceapa sa se dezintegreze. Si nici macar dupa ce se dezintegreaza nu dispar, ci aluneca incet printre vinovati, si ingreuneaza aerul pe care-l respiram atunci cand ne intalnim. Mi-e dor de tine, dar nu stiu cum sa trec peste ce (cred eu ca) s-a intamplat.
Si cate si mai cate. Zacutul in dus are intotdeauna nevoie de soundtrack.