Cand asculti “The Killing Moon” si fumezi tigara de la tigara aproape ca iti doresti sa rememorezi acel moment in care te-ai aruncat in gol. Totul se deruleaza incet, nu ca intr-un film mut. Momentul in care ai descoperit pe pielea ta ca pana si atunci cand plutesti trebuie sa fii curajos. Vocile iti rasuna mai tare ca oricand, apropiindu-se asurzitor de obrajii tai nebarbieriti si plansi. Ultimul gest de neputinta vine ca o glorificare a unui trai decent, dar mut si japonez. Nu-ti poti opri gandurile sa curga la fel cum nu poti opri un tren fara sa te alegi macar cu o sperietura zdravana, iar de sperieturi esti satul. De socuri electrice, dusuri reci si gradini perfecte englezesti. Parca te-ai balaci in namol, parca ai sari de la etaj in iarba uda, parca te-ai scufunda, cu fata in jos, in zapada imaculata dintr-un oras murdar, murdar, murdar.
Rezonezi deja cu ideea plonjatului. Macar acum sa faci lucrurile asa cum trebuie, fara confuzie, ezitari, si intrebari patetice pe care le imparti cu restul muritorilor de rand care nu pot vedea dincolo de perfectiunea gradinilor englezesti. Ai vrea ca din ceainic sa curga ceai necontenit, ca de dincolo de ziduri sa iasa lumina, iar din tavanul crapat sa iasa raspunsuri ca macar acum, in ceasul al 12-lea, sa stii ce ai de facut si cum poti ajunge acolo unde iti doresti atat de mult. Probabil ca nici acum nu poti articula asa cum ti-ai dorit, nici acum parul nu iti este perfect drept, sau lentilele ochelarilor perfect curate.
Chiar si acum te temi de soneria telefonului, de intrebarile malitioase ale celor care traiesc vesnic dincolo de zid, in lumina orbitoare a unor zori ce nu par a cunoaste inceput sau sfarsit. Aproape ai vrea sa treci prin ziduri si sa li te alaturi, dar te temi ca ochelarii tai nu vor rezista la lumina. Devii fad si inodor. Nu te mai poti transforma intr-un voal delicat ce poate pluti peste tot prin camera, ci ramai tintuit intr-un scaun urat, de birou, acoperit cu piele neagra. Nu iti mai poti ridica picioarele si nu mai poti bate elegant din gene. Ochii iti sunt tintuiti pe tavanul alb si jos al camerei tale, mica si sufocanta precum toate celulele, precum toate sarcofagurile.
Ei bine, tu ai sarit. Ai plonjat. Te-ai aruncat cat de tare ai putut. O cautai pe Zenobia ta, cea ascunsa sub streasina mintii tale. O cautai, dar ea nu te cauta pe tine, si tu stii cel mai bine ca nu poti gasi pe nimeni cu forta. Zenobia nu are nevoie de tine, iar tu trebuie sa fii singur.
0 comments:
Post a Comment