Friday, August 27, 2010

I never liked Eminem

Draga jurnalule, de cand am aflat, zilele sunt foarte lungi, si am devenit constienta de fiecare secunda care trece. Initial, trecerea apasatoare, prea reala, prea palpabila, mi s-a parut un mare blestem, si ma distram gandindu-ma ca boala este, oricum ai privi-o, ironica. Iti vine sa razi, iar cei din jur devin si mai ingrijorati, catalogand reactia necontrolata de ras plin, robust, fara pauze de gandire, ca pe (inca) un semn al prabusirii emotionale, si cu totii stim cat de „important este moralul.” Am auzit acest adevarat dicton din gura tuturor oamenilor din jurul meu, si stiu ca toti l-au spus cu cele mai bune intentii, dorind sa ma incurajeze si sa ma asigure ca atata timp cat nu cedez psihic, totul va fi bine. Intr-un fel, asta are sens. Dar ca si restul lucrurilor de bun simt pe care le auzi de mult prea multe ori, ele devin sterile, incapabile sa-si creeze propriul ecou, si prin urmare, sa aiba vreun strop de esenta – sunt baloane de sapun care explodeaza in clipa in care sunt rostite (si suspectez ca nu au credibilitate nici macar in urechile celor care le dau nastere). Le auzi de multe ori inainte de a avea cu adevarat nevoie sa le auzi, si de-aici arderea lor prematura.

Boala face totul sa para irelevant. Nu pot sa pretind ca stiu cum se simt toti bolnavii, deoarece eu sunt doar unul, iar trairile si gandurile mele sunt numai ale mele. Nu le impart si nu le atribui nimanui altcuiva pentru ca nu ar fi nici logic, nici corect. Probabil ca exista niste coordonate comune, dar nu intentionez sa le explorez nici macar la nivel mental, si cu atat mai putin in scris. Boala, afectiunea de care sufar nu este nici incurabila, dar nici lipsita de importanta in economia unei vieti fiindca pe langa faptul ca o ameninta, o si schimba ireversibil chiar si dupa ce a fost „rezolvata”. Cu toate acestea, toti cei apropiati imi amintesc cu un elan greu de descris dar foarte usor de inteles, ca nu sufar de o boala, ci ca am „o problema de sanatate,” si ca orice problema, chiar si aceasta are o rezolvare. Asadar, problema mea are rezolvare, si cu toate acestea, rezolvarea nu este tocmai simpla, iar calea de a ajunge la acest deznodamant absolut fericit nu este lipsit de obstacole. Revin... spuneam ca boala are „calitatea” de a face totul sa paleasca. In raport cu diagnosticul si tratamentul aferent, nimic nu mai are insemnatate. Totul devine provizoriu pentru ca in final, boala este cea care conteaza. La boala te intorci acasa, cu boala dormi in pat, boala iti alearga prin corp, si boala este cea care vrea sa dicteze. Desigur, exista momente de acalmie, in care totul pare ca se linisteste si se atenueaza pentru ca la urma urmei, niciun om nu poate trai intr-o apasare constanta, de intensitate liniara. Apasarea exista insa chiar si atunci cand intervine uitarea. Uitarea este o masca, un perete fals, o perdea menita sa acopere niste rafturi urate facute din necesitate, sacrificand complet orice urma de simt estetic. Uneori am nevoie disperata de a uita si de a accepta ca lucrurile sunt cum sunt, si sa simt recunostinta ca macar deocamdata, sunt. Alteori nu suport sa fiu in preajma nimanui, caut singuratatea ca intr-un sevraj nesfarsit, si imi dau seama ca nimeni nu stie nimic pana cand nu afla. Pare un truism, dar in realitate, compasiunea este cea care ne face ipocriti, iar astfel nestiinta devine o crima. Dar despre asta mai mult cu alta ocazie.

Daca plutesti in deriva, exista sansa sa te gasesti in situatia de a-ti dori „orice,” acel ceva care sa schimbe starea de fapt, sa aduca alte ganduri, sa te scoata din pasa in care te afli. De aceea, exista posibilitatea de a astepta „un semn,” un moment de inspiratie, salvare, o scapare – ii poti spune oricum. Ceri, de multe ori nestiind cui, ori cu disperare, ori in liniste, o schimbare, o lanterna care sa-ti lumineze (si eventual, sa-ti indice) calea care crezi ca exista, dar pe care te consumi fiindca nu o vezi. Pentru mine, aceasta cale nu exista. Ea este doar o scuza care face viata de zi cu zi mai usor de tolerat, chiar daca nu si de inteles – in final, orice e mai usor de acceptat daca izvoraste din sentimentul ca e imposibil de controlat, de oprit, de ghidat, si prin urmare, nu tine de mine. La fel, gandul ca exista „o cale” pe care inca nu o vad face greselile mai usor de iertat (fiindca pana la urma, nu vad, deci e oarecum de inteles ca mai calc si stramb...), iar orice intarziere de concretizare este datorata acestui intuneric in care ma scald. Nu sunt nimic – nu este inregistrata nicio cale, nicaieri. Traiesc cu realitatea fiecarei zile, iar realitatea predominanta (slava cerului ca nu exista doar una!) este boala. Boala te prinde cu chingi de pamant, si iti arata exact fatada realitatii de care nu erai constient, cea pe care nu o puteai cuprinde in mod coerent din simplul motiv ca alte fatade pareau mai aproape, erau mai luminate sau dadeau senzatia ca au mai mult sens. Intr-adevar, vad ca viata nu tine cont de statistica, o idee pe care am nutrit-o foarte mult timp. Nu tine cont nici de trend, nici de statistica. Nu poti sa te gasesti pe un „trend ascendent,” la fel cum nu poti anticipa nimic bazandu-te pe experienta acumulata. De fapt, ajunge sa te bazezi pe ea o singura data pentru a vedea pe propria piele cat de inselatoare poate fi statistica.

Realitatea unei afectiuni nu te aduce „cu picioarele pe pamant,” ci ti le infige in nisipuri miscatoare, si te obliga sa stai drept, cu picioarele afundandu-ti-se intr-o materie intunecata, greoaie si care nu iti permite sa uiti unde esti. In acealasi timp insa, esti responsabilizat cu forta – nu poti sa renunti. Exista tot timpul o forta care te tine drept – probabil aceeasi care te face sa simti cum te afunzi tot mai mult. Nu poti privi decat in sus, pentru ca daca iti privesti nemijlocit picioarele, poti innebuni, si cu totii stim cat de „important este psihicul.” Daca simti ca plutesti in deriva, boala te va tine in loc. Suna ingrozitor, dar uneori asta poate fi chiar o binecuvantare. Boala iti poate reda mijlocul dur, dar necesar, samburele vietii de unde porneste si unde se opreste tot, cel fara de care nimic nu este posibil, nici macar in aparenta. Daca trantesti o plasa cu un kg de rosii de masa, vei auzi un sunet indepartat, mascat parca, acoperit, perfect rotund, fara muchii sau varfuri. Daca insa faci acelasi gest cu un kg de caise sau de piersici, vei auzi un cu totul alt sunet care va da nastere unui moment de care vei fi fara indoiala constient. Nu-ti vei putea controla reactia. Vei auzi consecintele gestului tau, si vei simti reverberatiile samburelui izbit de planul material. La fel se intampla si cu oamenii care-si pierd acest sambure: sunt cotropiti de apa din care sunt formati, isi pierd aciditatea, gustul si pana la urma, devin generici si nepermis de nezgomotosi. Concluzia e ca boala te face piersica.

3 comments:

steal said...

Eşti complicată :)

Unknown said...

Mai simplifica-te, ca ne omori, prea multe cuvinte de lagatura puse in fraze lungi. Incearca sa faci propozitii pline de esenta. Citeste Emil Cioran - Pe culmile disperarii. Sa intelegi ce vreau sa spun si sa vezi ce inseamna fundul iadului. De acolo incepe totul.
Bafta:))
Am si eu scrieri, dar sunt personale "Novembre'n'tre noi"

cosmofever said...

Dragă Janine, când o să am nevoie de sfaturi legate de felul în care scriu, o să le cer. For the record, am citit Cioran - dar asta nu înseamnă că o să încerc să-l copiez (nici nu ar fi posibil).

Multă baftă şi ţie, iar în cazul în care vei suporta vreodată părerile altora, să-l faci public.