Wednesday, August 27, 2008

Impotentul

Dragii mei, in seara asta vom fi foarte sinceri. Vom vorbi despre adevaratele pericole care ne pandesc din spatele tufisurilor de trandafiri. Nu o sa pasim, o sa alergam prin ele. Fara menajamente, fara ascunzisuri stravezii si adeseori penibile. Iar la final, vom degaja iubire si intelegere, adica ingredientele de care este nevoie pentru a fi fericit. Vom preschimba singuratatea in extaz, saracia in virtute, iar prostia in preamarire.

In primul capitol vom vorbi cu delicatete despre omul las care nici macar nu isi adulmeca propria-i impotenta. Si aici nu ne referim neaparat la impotenta fizica pentru ca dupa cum stim, dragii mei, aceea are sanse de vindecare. Nu vorbim nici macar despre impotenta intelectuala fiindca pana si aceea poate fi disimulata, si la urma urmei, in societate poate fi chiar un MARE avantaj. Mare cu majuscule, dragii mei. Ne referim la impotenta spirituala, nu aceea a creierului, ci aceea a mintii. Cine nu face diferenta sa fuga repede la un control. Ar putea suferi de impotenta.

Sunt multe de spus, dar ne vom opri, din motive obiective - nu traim vesnic - asupra unui singur aspect. Impotentul devine foarte interesant atunci cand isi cauta "jumatatea". Ce ma amuza cel mai mult la acest spectacol cu-adevarat grotesc este faptul ca de cele mai multe ori, impotentul nu este atras de impotenti. Cu alte cuvinte, impotentul incearca sa isi ascunda adevarata identitate, sa se amestece printre creaturi cu idei, spiritualitate, conceptii, suisuri si coborasuri. Impotentul nu stie, din pacate, ca nicio astfel de alaturare nu poate supravietui. Impotentul va incerca sa convinga ca si el poate, ca si el stie, ca si el este, cand in realitate, impotentul nu poate, nu stie, si cu siguranta, nu este nimic. Cu toate astea, impotentul nu stie ca pe pieptul lui zace litera stacojie.

Atunci cand litera devine vizibila, impotentul isi da seama ca singura sansa este cineva la fel de impotent ca si el. Urmeaza, frumosii mei, perioada in care impotentul nostru incepe sa se obisnuiasca, dupa o perioada de revolta, cu gandul si soarta lui. Atunci impotentul isi gaseste o soricica sau un soricel. Aceasta specie se deosebeste de impotentul pur prin cateva trasaturi demne de luat in seama. Soricica, sa ne referim la dansa fiindca este preferata autoarei, este in primul rand o wannabe. Soricica poate sa fie, de la caz la caz, fie o wannabe artista fie o wannabe yuppie. De cele mai multe ori este o combinatie hazlie a celor doua. Soricica nu este nici frumoasa, nici amuzanta, nici inteligenta, soricica este...soricica. Cea mai mare calitate a ei este "puterea" de a se pierde in multime. De fapt, cand iubesti o soricica le iubesti pe toate! Iar impotentului ii place asta. Cand o intalneste, impotentul se simte implinit: acum exista cineva mai fad si mai straveziu decat el! Viata incepe sa aiba sens.

Wednesday, August 13, 2008

and if you don't know this, then what do you know?

Lucrurile stau cam asa:

Iubesc un barbat care nu exista, si care treptat incepe sa se stearga chiar si din inchipuirile mele. Probabil trebuie sa ma chinui inca pe-atat ca sa pot plasmui un alt barbat din ceara pe care caldura si teama sa il topeasca. Iubesc un barbat care se apropie cu entuziasmul unui copil de apa oceanului, fara frica de stropii care-i vor sari pe lentilele ochelarilor anii '20. Nu se teme de intoarcere dar parca nu e inca pregatit. Mananca prajituri, vorbeste uneori tare, alteori foarte incet, si e oricum numai obisnuit, nu. Nu vreau sa dispara.

Intotdeauna mi-a fost frica de mediocritate, dar imi dau seama ca mediocritatea nu reprezinta o amenintare fiindca mi-ar aduce un oarecare grad de confort, iar asta nu am avut si nu voi avea niciodata. Adevarul este ca ma sperie pana si ideea. Cum, sa nu imi fie groaza cand ma trezesc dimineata? Sa nu adorm cu teroarea pe care numai cosmarurile mele o pot provoca? N-as suporta. Ura este cel mai puternic motor.

Trag de un om care probabil la un moment dat, mi-a fost prieten. Spun probabil pentru ca prietenia este in majoritatea cazurilor o chestie de circumstanta, si rareori o alegere constienta intre A si B. Nu sunt genul care sa traiasca in trecut, si totusi nu pot sa deschid complet ochii si sa vad ca nu mai suntem aceleasi persoane, si ca nu mai exista nimic intre noi, nici macar praful unor amintiri facute de mult, care incep si ele, ca totul in rest, sa se stearga. Probabil procesul doare cel mai mult deoarece premisa in sine este corecta, si corect este si rezultatul. Totul trebuie sa se stearga. Time carries everything away, even the mind. Ceva de genul.

Centrul meu este departe, timpul trece, iar eu nu mai am puterea sa il (re)cunosc si sa sper ca il voi putea lipi la loc. Unele lucruri inceteaza sa mai conteze daca nu se intampla atunci cand ai nevoie de ele oricat de importante ar fi fost intr-un anumit moment. Nu e vorba despre prioritati, e ceva care depaseste un concept trivial precum acesta. Pe masura ce fantasmele se risipesc devine din ce in ce mai clar ca suntem conditionati in proportie de suta la suta de temporal si spatial, si ca nici iubirea, nici dorinta, nici macar disperarea, nu depasesc aceste coordonate.

Unele zile sunt mai proaste decat altele.
Altele sunt pur si simplu foarte proaste.

Morrissey


Friday, August 8, 2008

always wanna play but you never wanna lose

Atunci cand simti ca nu mai suporti, ai doua variante: fie te intorci si pleci, fie strangi din dinti si ramai, sperand ca intr-un final, alaturi de dureri si rani, o sa ai si niste raspunsuri. Nu pot nici sa imi imaginez macar ceva mai dureros decat sa stai fata-n fata cu un prieten vechi si drag, si sa iti dai seama cum totul s-a transformat intr-o mizerie care nu stii de unde a venit, si cum s-a format. Nu e vorba de "growing apart," de a te maturiza in directii opuse, vorbesc aici de oameni care iti sunt apropiati o viata. Dintr-o data, e greu sa asculti, si totul doare la dublu.

Eu, spre exemplu, simt ca totul s-a naruit intr-o clipa. S. imi spune ca a fost un proces, si ca startul in sine a fost defectuos, deci era normal sa ajungem AICI. Si asa. Eu simt ca m-am trezit intr-o dimineata cu un handicap, cu incapacitatea de a trece peste, de a inchide ochii, de a intoarce spatele, de a alege sa nu aud, vad, cred. Asta este de fapt, zic, problema, lasitatea este buna, pentru ca in final, curajul nu iti aduce nicio medalie, aduce doar cicatrici care te fac si mai indezirabil pentru cei care inchid ochii. Si majoritatea asta fac.



Ceva de demult, ceva care atunci mi se parea extrem si imposibil de deslusit. As fi vrut sa ramana asa. Cine-ar fi crezut ca a intelege poate fi atat de nasol?


Tuesday, August 5, 2008

my last way out and worst mistake tonight

Suntem beti mai tot timpul. De pe scara noastra, lumea se vede mica si tepoasa. Urci din ce in ce mai sus... Probabil te gandesti ca de-acolo sus, va fi mai usor sa sari, ca la inaltime, geamurile se vor preschimba in nisip, iar ramele ferestrelor - ca si cele ale ochelarilor nostri - se vor transforma in praf. Daca ar fi asa, am putea sufla amandoi deodata si ne-am trezi intr-o casa veche si portocalie din Portugalia unde nu ne-am cunoaste, in care n-am vorbi aceeasi limba, si am avea vedere perfecta. Sau poate am deschide ochii pe o banca, undeva pe malul stang, cu multe culori in jurul nostru, atat de multe incat mintea noastra speriata si traumatizata ar plesni.

Apa respira sub tine. Sub tine, verdele e si mai verde. Din spatele tau, cerul se vede si rosu, si intunecat in acelasi timp.

Cand vei veni, o sa rasucesti cheia dintr-o singura miscare, hotarata, aproape brutala, va suna ca un ultimatum. Usa nu o sa scartaie, ci va scoate niste zgomote greu de deslusit care parca aduc a valuri izbite de tarm, valurile pe care nu le-am mai auzit de atata timp - nici tu, nici eu.

Te iubesc prin contrast, comparatie, metafore, printre meschinariile zilnice si-n toate locurile in care te-ai impregnat in orasul asta. Ce facem? Eterna intrebare.

Avem pana la toamna sa aflam


Monday, August 4, 2008

Bill Coleman

"There hasn't been a debut album from an Irish singer-songwriter this impressive since O"
sursa


Un Damien Rice necunoscut, unul pe care pot si snobii sa recunoasca a-l asculta...


Friday, August 1, 2008

Sireturi

tocurile de 4cm se infig sacadat in asflat in timp ce sandalele lui
nu fac zgomot si nu lasa urme. ca un criminal platit, totul curat
si lipsit de vreo amprenta uitata neatent la locul faptei.
ma gandesc,
in urma lor,
la incaltarile noastre. la camperii tai cu aspect bizar
pe care ti i-ai dorit atata...
(care probabil sunt plini de nisip acum)
la conversii cu talpi ingalbenite
si sireturi roase de motani.
tu n-o sa porti niciodata sandale de barbat
iar
pantofii mei nu vor avea niciodata tocuri de 4.

poate de la pantofi ni se trage (?)

it's raining in baltimore, baby